Propaganda în filmul românesc 3.

Propaganda în filmul românesc 3.

De la Răsună valea şi până la Avalanşa (r. Gheorghe Turcu, 1959), de-a lungul anilor ’50 s-au lansat în cinematografe 31 de lungmetraje de ficţiune româneşti, majoritatea cu un pronunţat caracter propagandistic. Totuşi, anticipând parcă „dezgheţul” din anii ’60, regulile jocului devin treptat mai maleabile: apar coproducţiile cu Franţa, revin ecranizările după Caragiale, însoţite de adaptări după Panait Istrati sau Mihail Sebastian, se realizează comedii, chiar şi muzicale… Însă propagandiştii comunişti, care au câştigat mult în experienţă şi în subtilitate, pregătesc o nouă lovitură.

Ordine socială și haos existențialist

Ordine socială și haos existențialist

Orice discuție despre modernism în cinematograful românesc din perioada comunismului trebuie să țină cont de contextul istoric. Pe de o parte, în cinemaul occidental, căutările artistice personale erau încurajate, iar inovațiile în limbajul cinematografic erau promovate în fața unui public global de cinefili (festivalurile de la Cannes-Veneția-Berlin erau deja instaurate de mult timp).

Istoric fără vocație

Istoric fără vocație

Făcând o incursiune în antecedentele filmului istoric românesc, e bine să ne reamintim că genul e onorabil, nu o boală rușinoasă. Cu o condiție: să nu-și trădeze condiția de film, și nici caracterul istoric. Ce anume face ca un film să intre în categoria celor istorice, și nu a altor specii?

Rebel şi comunist

Rebel şi comunist

Titlul pare o contradicţie. Fiindcă lucrurile au evoluat întotdeauna aşa: teoretic o doctrină revoluţionară, comunismul aplicat în practică dă naştere unor regimuri unde conformismul e o valoare mai capitală decât Capitalul lui Marx. Dacă Lenin s-ar întreba, din sarcofagul unde e expus, ca o murătură în vitrină: „se adaptează tânărul nostru la filmul comunist?” – răspunsul venit de la tovarăşii cu munci de răspundere ar suna cam aşa: „Ce adaptare, tovarăşi? Tânărul nostru este devreme la şcoală, devreme acasă, nu-l interesează sexul, nici măcar opus, pasiunea lui sunt problemele de producţie şi noua revoluţie agrară la sate.” Şi tovarăşii ar avea, ca întotdeauna dreptate. Chiar şi când, de fapt, nu au.