Nu mergem la cinema, sau nu ar trebui să o facem, pentru a învăţa istorie, nici pentru a evita biblioteca: ecranizarea nu este „nechezol”, nu este înlocuitorul cărţii de la care porneşte; dimpotrivă, poate să o redimensioneze fără a-i ştirbi valoarea, personalitatea. Este ceea ce reuşeşte, dincolo de amendările ce i-ar putea fi aduse, Liviu Ciulei prin această monumentală „tălmăcire” cinematografică a capodoperei româneşti a lui Liviu Rebreanu.
Filmul românesc e chinuit, în gestația sa dificultoasă, de multe boli ale copilăriei, maturității și declinului deopotrivă. Toate la un loc, toate făcând ravagii simultan, toată slăbind un organism și așa consteliv. Rezultatul evident apare la o comparație: fără a ne măsura puterile cu gigantul sovietic, vedem că cinematografia română se situează mult sub cele cehoslovacă ori poloneză, cu care ne comparăm ca pondere industrială, dar care ne distanțează mult la capitolul calitate. Asta ca să nu amintim anii lumină care ne despart de minunea numită filmul maghiar.
Făcând o incursiune în antecedentele filmului istoric românesc, e bine să ne reamintim că genul e onorabil, nu o boală rușinoasă. Cu o condiție: să nu-și trădeze condiția de film, și nici caracterul istoric. Ce anume face ca un film să intre în categoria celor istorice, și nu a altor specii?
Până la a se pune cu adevărat pe treabă, realizatorii noştri au „lâncezit” profesional, din diverse motive: împărţirea patrimoniului Studiourilor Buftea, prin „redistribuirea” şefiei caselor de filme; lupta pentru cine şi de ce să filmeze primul şi cât mai mult; angajări şi angajamente politice diverse, motivate public de cele mai bune intenţii; răfuieli cu iz ideologic.
Un critic de film irlandez definea cinematograful din insula trifoiului drept unul al ocaziilor pierdute. Afirmaţia poate fi, în mare măsură, extrapolată şi la evoluţia filmului românesc, caracterizată prin sincope în aceeaşi măsură ca şi prin vremuri productive. Oglindă a istoriei, cinemaul românesc reflectă şovăielile în dezvoltarea statului, a societăţii ca şi desele schimbări de direcţie cu care ne-a „răsfăţat” secolul 20.
Cum ar fi arătat filmul The Conquering Horse, dacă Michael Cimino ar fi apucat să-l facă? Nu vom şti niciodată, după cum nu vom şti cum ar fi arătat următoarele realizări filmice ale lui Ciulei.
Liviu Ciulei îşi începe activitatea în film de pe poziţiile unui „fost”, deci automat suspect de posibile activităţi duşmănoase. Primul contact cu a şaptea artă îl mijloceşte o mare personalitate a cinematografiei române, Victor Iliu. El îi oferă un rol în filmul În sat la noi (1951) coregizat împreună cu un alt părinte fondator al filmului românesc, Jean Georgescu.
Imaginea pe care ţi-o faci despre Liviu Ciulei este aceea a unei orchestre, în care Maestru cântă la toate instrumentele simultan, dirijează, ba se mai ocupă şi cu eclerajul, şi de scenografie. Nici vorbă aici de hiperbolă sau de clişeu jurnalistic; pur şi simplu realitatea oblige. Un portret al artistului va aluneca inevitabil în apologie, fără ca autorul să fie vinovat cu ceva.
