Dacă se obişnuieşte ca premiile să fie încasate, Miloš Forman cu filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci nu doar a încasat ci a făcut de-a dreptul cuib pentru cele mai importante 5 premii Oscar în 1975 (cea mai bună peliculă, cel mai regizor, actor, actriţă şi scenariu). Printre contracandidaţi (Nashville, Amarcord, Barry Lyndon) – lăsând la o parte decizia juriului academiei – filmul lui Forman este şi acum actual şi minunat.
Există filme pe care suntem în stare să-l vedem iar şi iar chiar dacă nu-l putem suferi. Filmele de acest gen sunt pur şi simplu prea remarcabile pentru a nu le lua în seamă. După 17 ani putem să afirmăm că cea de-a doua regizare a lui Mel Gibson a intrat exact în această categorie şi succesele sale au influenţat simţitor următoarele producţii ale acestui gen de filme.
Aşa cum spuneam în prima parte a acestui text, în anii ’90 orizontul de aşteptare era foarte mare, extrem de generos, mai ales în ceea ce-i privea pe regizorii consacraţi înainte de ’89, cu toţii fiind convinşi că doar cenzura comunistă i-a împiedicat pe aceştia să-şi dea adevărata măsură a talentului. Numai astfel se poate explica toleranţa publicului şi, deopotrivă, a majorităţii criticilor faţă de unele ratări monumentale ale „clasicilor” în viaţă ai cinematografiei române.
Până la a se pune cu adevărat pe treabă, realizatorii noştri au „lâncezit” profesional, din diverse motive: împărţirea patrimoniului Studiourilor Buftea, prin „redistribuirea” şefiei caselor de filme; lupta pentru cine şi de ce să filmeze primul şi cât mai mult; angajări şi angajamente politice diverse, motivate public de cele mai bune intenţii; răfuieli cu iz ideologic.
