Descifrarea unui caracter istoric complex va prezenta întotdeauna provocări mai mari cercetătorilor – chiar dacă cercetarea nu se face sub egida exhaustivității – decât studierea unei personalități care poate fi făcută într-o singură cheie. O […]
1918 a fost cel mai productiv an al studioului de film clujean; în ciuda restricțiilor din cauza războiului, Janovics Jenő a plănuit producerea a mai mult de 15 filme. Totuși, despre aceste filme avem cele […]
Cinematografia a fost viaţa lui. Sărea de la un proiect la altul cu o obsesie aproape bolnăvicioasă. Maximalismul său ce nu cunoştea curtoazia, cu strigătele şi cu ieşirile sale a înspăimântat sute de staruri şi tehnicieni, timp de mai multe decenii. Dar „Miksa Neînfricatul” a fost un adevărat virtuoz: cu toate că a practicat şi clasicul limbaj al filmelor hollywoodiene, a fost în acelaşi timp şi născocitorul iscusit al unor setări şi mişcări ale camerei originale. Fără îndoială a fost unul dintre cei mai multifaţetaţi regizori. De neîntrecut, neobosit şi de nesuferit.
Într-o perioadă în care s-ar părea că trăim sub semnul prezentului continuu atât în societate cât și în cultură, cu prea puține flash-backuri regenerative și nu cu multe salturi avântate spre utopicul ideatic, invitația de a zăbovi asupra epocii filmului mut este salutară. Ea vine să proiecteze un meritat spot de lumină asupra începutului autohton al unui demers care de-a lungul timpului s-a văzut plimbat de la cărțile soioase de „Poker” la cutia cu etichete gen „Cannes-ul românilor”.
