Nu este deloc întâmplător, mai degrabă e perfect simbolic, faptul că marele preot al filmului postmodern a avut începuturi umile, fiind angajat într-un magazin de închiriat casete video. Filmele sale timpurii sunt remixuri ale unor pelicule uitate, rare și subapreciate. Dar copilul teribil a crescut și le-a dovedit criticilor săi că s-au înșelat în privința lui.
Dacă ar trebui să facem rapid o enumerare a filmelor de ficțiune ce aveau ca temă Primul Război Mondial, atunci ne-ar veni în minte numele unor regizori ca Kubrick (Cărările gloriei, 1957), David Lean (Lawrence al Arabiei, 1962) și Lewis Milestone (Nimic nou pe frontul de vest, 1930). Dintre aceste pelicule doar ultimul a fost filmat înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Se pare că arhetipurile filmelor de război s-au dezvoltat în urma și ca urmare a celei de-a doua conflagrații, dar este chiar invers.
Sergiu Nicolaescu, care în 1990 girase, în calitate de director al unui studio de producție rapid privatizat, realizarea primului lungmetraj românesc despre Revoluția din 1989 (Vânătoarea de lilieci, debutul lui Daniel Bărbulescu, cu premiera în 1991), nu avea cum să rateze, nici ca regizor-scenarist, exploatarea în scop comercial a unui subiect atât de ofertant.
Ca și Secvențe (1982), Privește înainte cu mânie (1993) se deschide într-o sală de vizionare. Însă, dacă personajele lui Alexandru Tatos (de fapt, regizorul și membrii echipei sale, alături de câțiva actori) urmăresc imagini din august 1944, documentându-se pentru realizarea unui film cu ilegaliști, cele de peste un deceniu ale lui Nicolae Mărgineanu, niște securiști locali care, pare-se, după Revoluție nu au renunțat la vechile obiceiuri, privesc secvențe (menite să pară autentice) din decembrie 1989.
În 2006, atunci când s-au lansat, la două săptămâni distanţă unul de celălalt, trei titluri importante ale Noului Cinema Românesc (Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii de Cătălin Mitulescu, A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu şi Hârtia va fi albastră de Radu Muntean1), unii comentatori, amăgiţi de alăturarea artificială a acestor filme, s-au plâns că regizorii români (cei din „Noul Val”, pe urmele celor din „vechea gardă”) acordă o importanţă exagerată Revoluţiei. Ceea ce nu i-a împiedicat pe cineaştii autohtoni să se inspire în continuare din evenimentele petrecute – la Timişoara, Bucureşti şi nu numai – în decembrie 1989.
Cel de-al doilea film pe care Andrei Ujică l-a regizat, Out of the Present (2005), era, ca de altfel toate filmele sale, compus din materiale de arhivă. Continuându-și trilogia, Ujică se oprea de această dată asupra unor evenimente care să reflecte asupra destrămării Uniunii Sovietice.
Până în prezent, regizorul Andrei Ujică a realizat trei lungmetraje, strânse tematic într-o trilogie a sfârșitului perioadei comuniste în Europa de Est, și lucrează de câțiva ani la un nou film care tratează tot un eveniment întipărit în memoria colectivă: concertul the Beatles de la Shea Stadium, New York, din data de 15 august 1965. Toate acestea pornesc de la filmări deja existente, pe care regizorul le organizează în structuri discursive noi.
Giulietta și spiritele este deja un precursor al perioadei monumentale a lui Fellini, dominată de nevoia de a analiza arhetipurile eterne și rădăcinile istorice. După Casanova dar mai ales după Repetiția de orchestră apar semnele inconfundabile ale amurgului carierei acestui regizor excepțional.
Făcând o incursiune în antecedentele filmului istoric românesc, e bine să ne reamintim că genul e onorabil, nu o boală rușinoasă. Cu o condiție: să nu-și trădeze condiția de film, și nici caracterul istoric. Ce anume face ca un film să intre în categoria celor istorice, și nu a altor specii?
Un popor ciudat, necunoscut, vorbind o limbă enigmatică și construind un stat la fel de exotic precum Atlantida. Așa apar dacii în mintea românilor. Dar nu a fost totdeauna așa. În secolul XVIII românii ardeleni erau un grup etnic discriminat și disprețuit. Despre daci nu se știa, pe atunci, mai nimic. Așa că romanismul și latinitatea erau mult mai la îndemână în câștigarea respectului de sine și în promovarea față de ceilalți. Deși reducționiste, ele reprezentau armele extraordinarului fenomen al renașterii spirituale românești numit Școala Ardeleană.
Alexandru Tatos are marea şi atât de rar întâlnita calitate de a fi sincer fără a cădea în patetic, de a spune adevărul fără a fi tezist, de a fi veridic cinematografic fără a fi mimetic.
Andrei Blaier a fost un regizor prolific şi predominant mediocru, conformist chiar. Dar a avut câteva sclipiri care îi salvează biografia artistică, importante din perspectiva consolidării şi validării cinematografiei româneşti (şi) altfel decât prin opere de excepţie.
În prima parte a anilor ‛80 Academia Americană de Film a trebuit să aprecieze numeroase biopicuri care au dărâmat o serie de tabuuri. Filme ca Omul elefant, Taurul furios, Amadeus, precum şi celelalte filme considerate clasice chiar şi în zilele noastre au primit, după caz, critici dure sau dimpotrivă, surprinzător de favorabile. Biografia lui Gandhi a lui Richard Attenborough aproape şi-a adjudecat singur cele 8 premii Oscar prin stilul său grandios şi a modului de prezentare ortodox, întrucât peliculele acestui film îmbină armonios lecţia de istorie cu autenticitatea biografiei eroului.
În autobiografia colonelului Thomas Edward Lawrence se găsesc multe lacune. Dacă viaţa lui ar fi fost ecranizată de către un regizor diletant, cu certitudine s-ar fi realizat un film panoramic, pastelat, cuprins de patos, un fel de Pe aripile vântului levantin. Presimţind atmosfera modernistă a epocii David Lean a creat un erou hollywoodian în totalitate nou, rezultând şapte premii Oscar.
