Pe atunci când starurile erau numite stele de cinema, iar Facultatea de Teatru de la Târgu Mureş se numea Institutul de Artă Teatrală Szentgyörgyi István, acesta era frecventat de o fată… Zveltă, blondă, zâmbitoare, cu ochi albaştri ca cerul senin, iar apariţia ei era atât de frumoasă ca o Ileană Cosânzeană reîntrupată. Ea a devenit steaua noastră stătătoare: Ana Széles.
Sintezele elaborate despre cariera complex a lui Janovics Jenő nu omit niciodată să amintească despre calităţile excepţionale organizatorice şi de lider ale omului de teatru. Ambiţiile sale artistice s-au combinat cu simţ pragmatic excepţional, rămânând neobosit şi după marea schimbare istorică din 1918: a încercat să reînvie teatrul, să îşi păstreze activităţile cinematografice, nerenunţând nici la producţia de film. Referitor la perioada de după Primul Război Mondial, putem să tragem nişte concluzii pertinente din filmele cu scop informativ şi educaţional.
Acest text încearcă să dezvăluie, în mod special, legăturile filmului Din grozăviile lumii, realizat la începutul anilor ’20 de Fabrica de Film Transylvania, cu contextul în care s-a născut acest film şi care au fost firele prin care acţiunea filmului şi personajele se leagă de intenţiile beneficiarului. Deci, de această dată, nu dorim să vorbim despre film, ca creaţie artistică, ci ca film de campanie.
Chiar dacă despre o (aproximativă) şcoală de film românească se poate vorbi numai odată cu afirmarea Noului Val, adică după anul 2000, au existat şi până atunci clipe de graţie care au marcat cinematografia română. „Miniserialul” Orele astrale ale filmului românesc îşi propune să prezinte – pe cât posibil obiectiv, dar şi din perspectiva unei asumate empatii auctoriale – câteva astfel de momente de excepţie, încercând un necesar şi, sperăm, util aide-mémoire al filmului românesc. Semnatarul acestor rânduri are convingerea – orgolioasă, e drept – că titlurile propuse sunt inatacabile, dar, în acelaşi timp, şi luciditatea necesară pentru a şti că nu deţine, pleonastic vorbind, monopolul exhaustivităţii. Drept urmare, îşi doreşte şi aşteaptă completările de rigoare.
…Ar putea începe cu Franck Daniau, pentru că destinul istoric şi constrângerile dialectice ale dezvoltării naţionale decid ca primul operator al unui film românesc de ficţiune (Independenţa României, 1912) să fie un străin. Să nu-i reproşăm stângăciile începutului. E adevărat, a compromis unele secvenţe. Alteori nu a fost vina lui: secvenţa antologică cu dorobanţul mort pentru patrie care învie subit şi o rupe la goană are o explicaţie logică, demnă de un Garcea protocronist: figurantul respectiv se panicase la apropierea şarjei de cavalerie spre locul filmării.
Neîncrezător parcă în propriul talent şi dând impresia că e nesigur pe (sau nemulţumit de) mijloacele de expresie ale celei de-a şaptea arte, Andrei Blaier ar fi rămas o veşnică promisiune dacă nu realiza Dimineţile unui băiat cuminte, Prin cenuşa imperiului şi, mai ales, Ilustrate cu flori de câmp, capodopera sa şi unul dintre cele mai bune filme ale cinematografiei române.
Andrei Blaier a fost un regizor prolific şi predominant mediocru, conformist chiar. Dar a avut câteva sclipiri care îi salvează biografia artistică, importante din perspectiva consolidării şi validării cinematografiei româneşti (şi) altfel decât prin opere de excepţie.
