A doua jumătate a furtunoșilor ani ’60 îl arată pe Gopo neafectat de bosa celebrității, fără sindromul începutului de statuie. Pur și simplu omul se distrează, nepăsător că după un film de prima linie se așteaptă alte confirmări ale geniului său.
Cu Ion Popescu Gopo intrăm într-o împărăţie așezată sub semnul feericului, al basmului. Între aceste coordonate a operat artistul cu acronim transformat în corespondentul românesc al Oscarului. A rămas fidel opțiunilor sale în cursul întregii cariere, abaterile de la direcție fiind numai aparente. Sub ele vom recunoaște mereu aceeași înclinație spre fabulos, spre miracolul confecționat pe celuloid.
Subiectul pare tras de păr, la o primă vedere. Pentru că în zbuciumata sa existență, filmul românesc asimilează cu precădere alte școli și curente. La început, francofonia a decis ora exactă în cinematografia autohtonă din epoca sa pre- și protoistorică (după cum le etapizează criticul Valerian Sava). Apoi, pe măsură ce fascismul și nazismul se infiltrau cu nădejde în mentalul și politica de la București, creștea în cantitate și influența italiană, respectiv germană. Întoarcerea armelor din august 1944 s-a realizat nu doar pe tărâmul artei belice – ea are ca efect și inflația modelelor preluate de la marele frate bolșevizat. A șaptea artă nu se putea sustrage iureșului silnic prelungit pe o bună parte a obsedantului deceniu, întins mai bine de zece ani, începând cu 1948.
Devenită rara avis pentru împătimiții genului, animația clasică din România, așa cum s-a configurat ea până în 1989, a fost o Cenușăreasă a criticii, în toată perioada respectivă apărând o singură lucrare exegetică specializată, „A opta artă” 1 de Simelia Bron (urmată, după ani, de o sinteză personală prilejuită de centenarul cinematografiei naționale 2). Retrospectivele realizate la festivalul Animest au creat mai recent câteva spoturi fugare de interes asupra acestui fenomen, care altădată asigura o bună parte din cifrele de export ale cinematografiei naționale.
