Cunoaște cineva filmul polițist uzbeg al lui Takorvsky sau filmul de spionaj al lui Bergman? Sau poate ați auzit că familia Antonioni a dirijat o bătălie într-o peliculă nerușinat de nereușită și a cărei valoare cea mai mare este decolteul Anitei Ekberg? Dacă săpăm adânc în arhive, găsim opere însăilate în mod surprinzător de slab care păstrează amprenta de nerecunoscut a celor mai mari nume ale cinematografiei.
După anii ‘20, cineaştii suedezi se confruntau cu o perioadă extrem de dificilă. Nu mai puteau conta nici pe Sjöström nici pe Stiller, dar nu vroiau nici să-şi renunţe la identitate chemând în ajutor Europa sau America. Producţia cinematografică suedeză – ca şi toată ţara de altfel – s-a născut să stea pe propriile picioare. Nu vor apela la alţii, se vor realiza prin forţe proprii.
Capacitate inovativă, recunoaştere globală, Bergman – suedezii chiar că au muncit pentru succes pe parcursul deceniilor trecute. Dar va fi suficient acest efort şi pentru deceniile următoare? Cum se poate evita o nouă criză? Ce sunt ei în stare să creeze după Bergman? Şi, întrebarea cheie: există viaţă după Bergman?
