Dorința de a călători printre stele este probabil de-o vârstă cu trezirea la conștiință a umanității și această curiozitate arhaică cu care ne uităm la cer de zeci de mii de ani, poate, ne-a influențat în mod fundamental gândirea și cultura.
În februarie 2016, la vârsta de 75 de ani a murit Andrzej Żuławski, cel mai talentat regizor polonez care a existat vreodată, într-atâta, încât nici nu a fost agreat în Polonia în era comunistă. Până în ziua de azi este un regizor subestimat la el în țară. Asemenea lui Roman Polanski a lucrat în străinătate, cel mai mult în Franța, deoarece avea o reținere față de Hollywood: era un regizor de factură veche care prefera filmele de autor.
Pelicula The Last House on the Left, cenzurată mult și interzisă o vreme, a avut un efect atât de răsunător, încât Craven a ajuns o paria; următorul lui film s-a lăsat așteptat cinci ani de zile, acesta a fost The Hills Have Eyes (Deodato l-a furat și pe acesta, astfel a luat naștere pelicula Cut and Run tot cu Michael Berrymann în rolul principal).
Nu cred că este exagerat să afirmăm că în persoana lui Wes Craven, care a murit la vârsta de 76 de ani, l-am pierdut pe cel mai de seamă regizor de filme horror care a trăit vreodată. Cele mai bune pelicule ale scriitorului-regizor sunt extraordinare atât datorită conținutului, cât și stilului lor.
Béla Lugosi a definit pentru mai multe decenii felul în care putea fi interpretat rolul lui Dracula pe marile ecrane. În ciuda faptului că de atunci mai multe sute, dacă nu mai multe mii de persoane au intrat în pielea contelui sângeros, etalonul a rămas personajul lui Lugosi, la care se poate raporta, sau de la care se poate devia, într-un fel sau altul. Dar el nu s-a bucurat de faptul că a fost etichetat cu rolul răului etern.
S-ar părea că Cristopher Lee a devenit victima etichetării (la fel ca Bela Lugosi), dar de fapt interpretările acestui simbol al filmelor de groază au fost mai personale decât ne-am imagina.
În anii nouăzeci, horror-ul și-a asigurat un loc mai mare în mainstream decât în orice alt moment. Ca și gen cu limită de vârstă nu a putut concura cu blockbusterurile familiale ale multiplexelor noului deceniu, dar în distribuție secundară (DVD, Blu-ray, VOD) este un gen mult mai prosper decât până acum. Aceasta este ultima parte a seriei despre istoria genului.
Datorită succeselor din anii 70, horror-ul a revenit în categoria principală, nu mai era un lucru rușinos pentru un star de seria A să accepte un rol într-un film de acest gen. Pe măsură ce a devenit o afacere profitabilă, horror-ul a început să câștige teren în cinematografele prestigioase și nu în teatre grindhouse dezafectate ca să redevină un gen desconsiderat în anii 90.
Sunt puține genuri filmice care își pot atribui o moștenire și un copac genealogic atât de vast precum genul horrorului, disprețuit de mulți. Nu există alt gen în afară de porno care să fie desconsiderat în egală măsură, totodată puține au atâția fani: genul cel mai josnic al istoriei filmului este și unul dintre cele mai populare.
Studiourile Universal au realizat în 1941 producția cu titlul Omul Lup cu Lon Chaney, Jr. în rolul principal, care cocheta cu melodrama și avea din plin scene cu un ușor gust de burlesc, aplicând toate elementele care în timp au decăzut în sabloanele filmelor cu vârcolaci dar încasările au dovedit că sezonul de horror după declinul din a doua parte a anilor 30 este din nou o afacere profitabilă.
Deşi seria filmelor horror produse după Dracula şi Frankenstein au reuşit temporar să scape Universal de faliment, fondatorul Carl Laemmle a pierdut conducerea studioului în 1936. Proprietarii şi directorii care se schimbau destul de des au decis să rămână la ceea ce ştiau, şi la început au făcut filme de prestigiu care păreau mai sigure, apoi după eşecul acestora au început să fabrice în masă filme de categoria B. Pe deasupra, această politică de afaceri de evitare a riscurilor a apărut chiar în perioada de declin al filmului hollywoodian clasic.
Hideo Nakata a devenit celebru în Europa și America prin filmul său de groază, Avertizarea, apoi a continuat în acelaşi gen cu producții japoneze și americane, care s-au intitulat Avertizarea 2 și Apă întunecată. După o pauză de mai mulți ani am avut ocazia să vedem în premieră mondială un nou film de groază de-al său, filmul The Complex pe ecranurile de la Festivalul Internațional de la Rotterdam.
Epoca de aur a lui Russell s-a încheiat relativ repede, în aproximativ şase ani, rezultând în câte un film de succes anual. Opera rock Tommy şi dementul biopic, Lisztomania, ambele prezentate în 1975, ar putea concura cu oricare dintre filmele sale precedente, însă publicul s-a plictisit de nevoia provocării de scandaluri şi a amplificării acestora. În acelaşi timp şi industria cinematografică britanică a intrat în criză. Declinul său a fost spectaculos, însă operele sale mai sumbre şi extremiste parcă sunt mai interesante decât capodoperele sale canonizate.
Fiind al doilea cel mai vechi studiou de la Hollywood, Universal este de-o vârstă cu industria filmului american, prin istoria sa de 99 de ani se poate urmări şi evoluţia imaginii în mişcare. Deşi fondatorul, Carl Laemmle a început cu paşi mici: Universal a fost unul dintre „cei mici”, şi deoarece nu a putut concura cu superproducţiile „celor mari”, s-a apropiat de un genre de nişă, filmul de groază. Pe urmele celor mai emblematice filme ale sale Dracula şi Frankenstein a început ciclul operelor sale.
Succesul răsunător al Sunetului muzicii (The Sound of Music, r. Robert Wise, 1965)realizat de Fox, a dat o direcţie greşită pentru conducerea studiourilor mari, care începând cu anii ’60 au cheltuit sume enorme pe musicaluri pline de staruri, în timp ce generaţia crescută cu filmele-B ale American International Pictures a votat mai degrabă pentru producţiile lui Dennis Hopper şi Roger Corman, care proclamă libertatea dezlănţuită.
Între 16 și 19 august, fanii filmelor horror au putut participa la un festival pe placul lor, asta dacă au fost dispuși să se aventureze în inima Transilvaniei. Lună Plină a avut loc într-o comună numită Biertan, pe lângă drumul ce leagă Mediașde Sighișoara.
Regizorul Abel Ferrara poate fi numit cu siguranţă un self-made man al filmului american independent. El provine din suburbiile New York-ului, îşi începe cariera profesională cu genuri grindhouse (porno, horror, exploitatition) – considerate josnice, totuşi Ferrara este considerat în prezent un regizor cultic, filosof şi moralizator, atât de critici cât şi de cinefili. În filmografia lui se regăsesc şi câteva producţii hollywoodiene, dar nici în pofida acestui fapt nu se poate bucura de atenţia meritată.
Studioul Hammer foloseşte câştigul datorit reînvierii lui Dracula şi Frankenstein din anii ‘50 pentru a continua seriile de succes, dar iniţiază investiţii şi în experimentările cu alte genuri. A doua parte a istoriei studioului britanic legendar.
Dario Argento, care a împlinit 70 de ani în 2010 este adesea supranumit „Hitchcock-ul italian” în ciuda faptului că între filmele sale şi cele ale lui Hitchcock, există cel puţin tot atâtea diferenţe precum asemănări. Spre deosebire de filmele de larg consum optimizate cu o precizie legendară ale maestrului „suspense”-ului, Argento desfăşoară o explorare dureroasă şi aventuroasă în propriul psihic, astfel că, incursiunile de coşmar în lumea egoului îl fac asemănător mai degrabă cu E. A. Poe, unul dintre autorii îndrăgiţi din copilăria sa.
În 1977 Dario Argento pe lângă Giallo, se evidenţiază şi printr-un film horror ce merită a fi amintit, şi după o muncă regizorală ce s-a desfăşurat pe parcursul a patru decenii, putem afirma cu certitudine că Roşu Intens şi Suspine au reprezentat vârful carierei sale. Nivelul calitativ al filmelor ce au urmat a început să scadă. În decursul anilor ‛80 au apărut câteva realizări mai importante, iar în ultimele două decenii numărul filmelor ce merită a fi menţionate a scăzut dramatic.
Nu e uşor să rămâi studio producător de filme de gen în afara Hollywoodului, mai ales dacă publicul ţintit este cel american. Istoria Hammer Film Productions-ului britanic este exemplară şi din acest punct de vedere, deoarece pe lângă practicile financiare inovatoare a reuşit să ia filmelor (de groază) americane sume însemnate cu ajutorul realizărilor de calitate.
