Cimarron a fost primul film care a fost nominalizat în „cele mai importante cinci” categorii (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă şi cel mai bun scenariu), câştigând până la urmă în două categorii – toate la ceremonia decernării premiilor Oscar organizată la sfârşitul anului 1931. Pentru noi, filmul astăzi prezintă interes nu atât de mult din punct de vedere cinematografic, ci mai mult din punct de vedere istoric.
Toate galele Oscar sunt renumite pentru ceva, însă cea de-a 25-a ediţie, care a avut loc la 19 martie 1953 este celebră pentru mai multe motive. În primul rând a fost primul show transmis de noua minune a lumii – televiziunea. Până atunci doar un cerc restrâns al privilegiaţilor din Hollywood a putut savura momentele pline de tensiune ale anunţării câştigătorilor, însă acum ceremonia a putut fi accesată din toate casele cu un televizor. Pe de-altă parte, în ciuda competiţiei foarte puternice, pseudo-Oscarul i-a revenit „regizorului de kitsch, făuritor de celebrităţi”, Cecil B. DeMille pentru penultimul său film, destul de slăbuţ, de altfel.
Deşi seria filmelor horror produse după Dracula şi Frankenstein au reuşit temporar să scape Universal de faliment, fondatorul Carl Laemmle a pierdut conducerea studioului în 1936. Proprietarii şi directorii care se schimbau destul de des au decis să rămână la ceea ce ştiau, şi la început au făcut filme de prestigiu care păreau mai sigure, apoi după eşecul acestora au început să fabrice în masă filme de categoria B. Pe deasupra, această politică de afaceri de evitare a riscurilor a apărut chiar în perioada de declin al filmului hollywoodian clasic.
Cinematografia a fost viaţa lui. Sărea de la un proiect la altul cu o obsesie aproape bolnăvicioasă. Maximalismul său ce nu cunoştea curtoazia, cu strigătele şi cu ieşirile sale a înspăimântat sute de staruri şi tehnicieni, timp de mai multe decenii. Dar „Miksa Neînfricatul” a fost un adevărat virtuoz: cu toate că a practicat şi clasicul limbaj al filmelor hollywoodiene, a fost în acelaşi timp şi născocitorul iscusit al unor setări şi mişcări ale camerei originale. Fără îndoială a fost unul dintre cei mai multifaţetaţi regizori. De neîntrecut, neobosit şi de nesuferit.
Era nesuferit. Bădăran şi nemilos. I-a călcat în picioare pe toţi cei care nu ştiau să se apere. Dar oricât de dur s-ar fi comportat cu actorii săi, a reuşit să stoarcă din ei nouă roluri nominalizate la Oscar.
