Criticul britanic David Frost zicea: „Iadul este locul unde suedezii zic poantele.” Dacă este aşa, oamenilor le place iadul căci dintre toate ţările scandinave, cinematografia suedeză a devenit cea mai cunoscută şi populară pe parcursul deceniilor trecute. Americanilor chiar li s-a publicat un ghid cu titlul Cum să privim un film de Bergman? Chiar aşa de gravă să fie situaţia?
După anii ‘20, cineaştii suedezi se confruntau cu o perioadă extrem de dificilă. Nu mai puteau conta nici pe Sjöström nici pe Stiller, dar nu vroiau nici să-şi renunţe la identitate chemând în ajutor Europa sau America. Producţia cinematografică suedeză – ca şi toată ţara de altfel – s-a născut să stea pe propriile picioare. Nu vor apela la alţii, se vor realiza prin forţe proprii.
Capacitate inovativă, recunoaştere globală, Bergman – suedezii chiar că au muncit pentru succes pe parcursul deceniilor trecute. Dar va fi suficient acest efort şi pentru deceniile următoare? Cum se poate evita o nouă criză? Ce sunt ei în stare să creeze după Bergman? Şi, întrebarea cheie: există viaţă după Bergman?
