Câteodată te duci unde te duce filmul

Câteodată te duci unde te duce filmul

Regizoarea Ana Lungu a reprezentat latura feminină al „noului val românesc” la Festivalul Internațional de la Rotterdam, prin Autoportretul unei fete cuminți, care a făcut parte din selecția de filme feministe What the F*ck. Ea însăși nu se identifică cu -isme, vorbește cu mult entuziasm despre filmele documentare și  discută pe un ton cât se poate de firesc despre lucrurile vieții. Discuția cu ea este un prilej bun de a introduce un nume pe care o vom auzi tot mai des când filmul ei va intra și pe ecranele mari din România în luna septembrie.

Regizorii români văzuţi de Tudor Caranfil

Regizorii români văzuţi de Tudor Caranfil

Orice nouă carte semnată de Tudor Caranfil este un eveniment. Nu face excepţie nici recentul Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc (Iaşi, Editura Polirom, 2013, colecţia Cinema).

Ăsta e filmul, „asta e povestea și în continuare nu știu ce se va întâmpla”

Ăsta e filmul, „asta e povestea și în continuare nu știu ce se va întâmpla”

Căutând la Rotterdam noutățile cinematografice din Europa de Est am dat de filmul documentar energic București, unde ești? al unui regizor tânăr. S-a potrivit de minune cu selecția filmelor, care prezentau actualitatea europeană și m-a surprins prin perseverența cu care a urmărit protestele stradale din 2012, la care s-a cerut demisia lui Traian Băsescu.

Gopo. Partea a 2-a

Gopo. Partea a 2-a

A doua jumătate a furtunoșilor ani ’60 îl arată pe Gopo neafectat de bosa celebrității, fără sindromul începutului de statuie. Pur și simplu omul se distrează, nepăsător că după un film de prima linie se așteaptă alte confirmări ale geniului său.

Ca plumbul în sânge

Ca plumbul în sânge

Filmul românesc a fost, este și va fi lucrarea oamenilor. Ca peste tot în lume. Prin urmare, nu s-a sustras și nu se va putea sustrage niciodată celor omenești. Și cinematograful nostru s-a întinat atunci când împrejurările politice au cerut-o, iar efectele insidioase ale propagandei politice nu au rămas necunoscute nici acestui domeniu de activitate.

Documentarul românesc 1948–1989

Documentarul românesc 1948–1989

În ierarhia fițelor din cinematografia românească, filmul documentar se găsește undeva la coada vacii… pardon, a listei. Și în comunism și în afara lui, prestigiul ți-l conferea filmul de ficțiune. Terminologia încetățenită în limba română îl eticheta grăbit drept „artistic”, deșinumai o câtime din  însăilările de lung metraj ar fi meritat o asemenea cinste. Refugiul în filmul documentar era echivalentul unui exil, avea farmecul unui stagiu la batalionul disciplinar. Iar studioul de profil, „Alexandru Sahia”, înființat în 1949, juca perfect rolul de frate vitregit și consteliv al mamutului de la Buftea. 

Gopo. Partea 1.

Gopo. Partea 1.

Cu Ion Popescu Gopo intrăm într-o împărăţie așezată sub semnul feericului, al basmului. Între aceste coordonate a operat artistul cu acronim transformat în corespondentul românesc al Oscarului. A rămas fidel opțiunilor sale în cursul întregii cariere, abaterile de la direcție fiind numai aparente. Sub ele vom recunoaște mereu aceeași înclinație spre fabulos, spre miracolul confecționat pe celuloid. 

Sectorul imagine. Partea 1.

Sectorul imagine. Partea 1.

…Ar putea începe cu Franck Daniau, pentru că destinul istoric şi constrângerile dialectice ale dezvoltării naţionale decid ca primul operator al unui film românesc de ficţiune (Independenţa României, 1912) să fie un străin. Să nu-i reproşăm stângăciile începutului. E adevărat, a compromis unele secvenţe. Alteori nu a fost vina lui: secvenţa antologică cu dorobanţul mort pentru patrie care învie subit şi o rupe la goană are o explicaţie logică, demnă de un Garcea protocronist: figurantul respectiv se panicase la apropierea şarjei de cavalerie spre locul filmării.

Debuturi importante din anii ’90 (III.)

Debuturi importante din anii ’90 (III.)

În Rămânerea, realismul frust, dar nu vulgar, este covârşit, „sufocat” de forţa evocatoare a regizorului-scenarist: din „simple” amintiri afectiv-personale, personajele şi faptele devin – pe măsură ce naraţiunea se încheagă – emblematice, arhetipale.

„Actorii adulţi trebuie să aibă ceva copilăros în ei…”

„Actorii adulţi trebuie să aibă ceva copilăros în ei…”

Familia ocupă un loc central în tematica filmelor aşa-numitului „noul val românesc”, prezentând din ce în ce mai mult secretele familiale, neînţelegerile dintre oameni, descoperind punctele slabe a fiecăruia, oferind astfel spectatorului posibilitatea de-a se regăsi, de a înţelege, de a lua apoi distanţă şi a evolua. În cel mai recent film al lui Radu Jude un tată divorţat încearcă să plece în vacanţă cu fiica lui, dar tot felul de discuţii familiale îl reţin şi ziua care a început cu speranţa unei regăsiri fericite, se schimbă într-un coşmar. Un film extrem de emoţionant, despre care l-am întrebat pe regizor…

„Scenariul e literatura cea mai complexă”

„Scenariul e literatura cea mai complexă”

„Am rămas la critica şi istoria filmului, şi am povestit «cursiv, coerent» cum aveţi amabilitatea să apreciaţi, fiindcă aşa simţeam, aşa retrăiam pulsul întâmplărilor şi fiindcă scriind despre filme, aveam imaginea spectacolului epic al timpului lor.”