Tag: film noir

Fugari postmoderniști și evazionism clasic prin ochii spectatorului de cinema hollywoodian

Fugari postmoderniști și evazionism clasic prin ochii spectatorului de cinema hollywoodian

În faimosul eseu despre Bonnie and Clyde (1967) al lui Arthur Penn publicat The New Yorker în anul apariției filmului – un eseu vizionar și extrem de savuros –, Pauline Kael susținea, în mod izolat, o pledoarie în favoarea filmului lui Penn, discutând impactul acestuia asupra publicului american din epocă și contracarând pas cu pas argumentele detractorilor filmului, iar pledoaria sa era construită cu precădere în jurul „sensibilității contemporaneˮ a acestuia. Raționamentul interpretativ expus mai jos se dorește a fi o extindere teoretică a liniei de argumentare a lui Kael, problematizând diferențe și asemănări între manifestări ale clasicismului și ale postmodernismului în cinema.

Touch of Evil și noir-ul postmodern 1.

Touch of Evil și noir-ul postmodern 1.

În eseul Notes on Film Noir Paul Schrader stabilește limitele cronologice ale genului noir între 1941 și 1958, respectiv între The Maltese Falcon și Touch of Evil: „Pe la mijlocul anilor ’50 nu prea se mai fac filme noir. Există câteva excepții notabile: Kiss Me Deadly, The Big Combo și, epitaful filmului noir, Touch of Evil.” 1

Touch of Evil și noir-ul postmodern 2

Touch of Evil și noir-ul postmodern 2

Confuzia e omniprezentă printre personajele din Touch of Evil, cel mai pregnant exemplu fiind chiar jocul terorii la care e supusă Susan. Există însă și un alt tip de confuzie, sunt momente în care personajele însele evadează din resorturile psihologice impuse de convenția genului și blochează (temporar) mecanica narativă punându-și probleme cotidiene.

Samuel Fuller, regizor pulp pe timp de pace

Samuel Fuller, regizor pulp pe timp de pace

Comentând stilul ostentativ al lui Samuel Fuller, criticul Andrew Sarris l-a numit pe regizor „un primitiv american autentic”. Alţii au observat că eclerajul expresiv folosit de Fuller, compoziţia cadrului (foarte uşor de receptat) şi actorii (care au fizionomii izbitoare, sunt filmaţi frecvent în prim-plan pentru emfază şi joacă histrionic) sunt ultimele vestigii ale filmului mut în cinemaul american din anii ’50 şi ’60. Pentru a urmări filmele lui Samuel Fuller nu e nevoie de multe speculaţii şi interpretări sofisticate – tot ce merită discutat e la suprafaţă.

Fragmentarea narativă în Inception şi Trance

Fragmentarea narativă în Inception şi Trance

În ciuda multelor diferențe dintre ele, Inception (Începutul, 2010) al lui Cristopher Nolan și Trance (Capcana minţii, 2013) al lui Danny Boyle pot fi văzute mai bine dacă sunt privite împreună. Separat, fiecare a fost atacat în critica mainstream pentru că nu e așa cum s-ar fi așteptat jurnaliștii de film să fie. S-a spus despre ele că au personaje unidimensionale, conțin clişee narative, că împing povestea mai departe prin întortocheli şi situaţii neplauzibile.

O amprentă americană

O amprentă americană

Subiectul pare tras de păr, la o primă vedere. Pentru că în zbuciumata sa existență, filmul românesc asimilează cu precădere alte școli și curente. La început, francofonia a decis ora exactă în cinematografia autohtonă din epoca sa pre- și protoistorică (după cum le etapizează criticul Valerian Sava). Apoi, pe măsură ce fascismul și nazismul se infiltrau cu nădejde în mentalul și politica de la București, creștea în cantitate și influența italiană, respectiv germană. Întoarcerea armelor din august 1944 s-a realizat nu doar pe tărâmul artei belice – ea are ca efect și inflația modelelor preluate de la marele frate bolșevizat. A șaptea artă nu se putea sustrage iureșului silnic prelungit pe o bună parte a obsedantului deceniu, întins mai bine de zece ani, începând cu 1948.

Viaţa lui Michael Curtiz: obsedat de muncă

Viaţa lui Michael Curtiz: obsedat de muncă

În America, ani la rândul nu a fost considerat regizor renumit. A reuşit să ajungă în prima linie a acestei clase datorită abilităţii sale de a se poziţiona favorabil: a cunoscut principiul de funcţionare a sistemului de studiouri şi dejucând perspicacitatea spionilor trimişi de Jack Warner a încercat să-şi introducă propriul stil şi propriile idei în filme. Dar a reuşit să se afirme ca beneficiar şi transmiţător cinematografic al stilului de viaţă, al sistemului de valori şi al ethos-ului american. Era foarte atras de melodramele patetice şi de filmele de aventură istorice pline de elan. Totuşi a reuşit să se afirme în toate genurile de filme.

Scene decorative

Scene decorative

Chipul vedetei în prim-plan: suprafaţă, mască alcătuită din farduri, lumini şi umbre – totuşi, imaginea reprodusă tehnic nu reduce, ci creează aura personalităţii.

Film noir a trăit, trăieşte şi va trăi: neo-noir-ul

Film noir a trăit, trăieşte şi va trăi: neo-noir-ul

Deşi conform evidenţelor oficiale pelicula The Touch of Evil (1958) a lui Orson Welles (cu Welles, Charlton Heston şi Janet Leigh) a încheiat seria film noir-ului, chiar şi până în ziua de azi putem să ne întâlnim cu descendenţii săi. Atât interesul regizorilor cât şi cel al publicului au rămas neschimbate, şi nu a avem nici un motiv să credem că popularitatea şi forţa de atracţie a film noir-ului ca scădea în viitor.

Regizori noir: Lang, Siodmak, Wilder, Ulmer

Regizori noir: Lang, Siodmak, Wilder, Ulmer

Aşa cum am mai menţionat, film noir este în primul rând ecranizarea unei atmosfere puternice. Tonul este ameninţător (şi nu fără motiv) şi pesimist, căderea pluteşte în aer, destinul apare din ce în ce mai evident. Deci accentul cade pe crearea atmosferei şi la acest capitol „complicele” indispensabil al regizorului este cameramanul.

Film noir: seria neagră

Film noir: seria neagră

Schimbările survenite în stilul de viaţă, în rolurile şi normele morale; răspândirea corupţiei; regizorii europeni care au fugit de război până în America şi importul în America al principiilor freudiene (eu-l divizat) au dat naştere unui nou curent estetic în anii 1940: film noir, adică filmul negru.