După reuşitele internaţionale înregistrate în anii 1980, după destrămarea republicii federative, filmul iugoslav îşi sfârşeşte existenţa. În timpul războiului civil al anilor ‘90 şi industria de progil, la rândul său, se fragmentează între statele membre. Studiourile naţionale de film ale ţărilor astfel născute, create cu un succes mai mare sau mai mic, se confruntă până în zilele noastre cu lipsa resurselor.
Între 1973 şi 1990 în Iugoslavia s-au desfăşurat procese antagoniste. La mijlocul anilor ‘80 – după o perioadă mai modestă – apare pe scena internaţională ultima mare generaţie de cineaşti. Consecutiv morţii lui Tito, nici cultura, nici politica nu poate să frâneze destrămarea Federaţiei Iugoslave.
În această perioadă, federaţia statală iugoslavă şi producţia de filme trece printr-un proces de descentralizare marcant. Scăderea influenţei cultural-politice a favorizat căutările unor mijloace de exprimare artistice mai libere ale producătorilor de filme, care abandonând istorisirile didactice, îmbrăţişează experimentarea stilului şi a expresivităţii.
Chiar şi pentru cei care sunt familiarizaţi în domeniul culturii filmului slav, este foarte greu să disocieze fostul corpus iugoslav de filme în funcţie de necesităţile naţional-cinematografice ale statelor ulterior formate. După destrămarea Iugoslaviei, activitatea studiourilor naţionale nou create este cât se poate de elocventă.
