Articolul de față îl invită pe cititor într-o călătorie la izvoarele răului din cinematografia română. Cum, vor întreba unii, sus-amintitul rău e reprezentat de un singur nume? Nu, acest nume nu adună în sine tot ceea ce e găunos și toxic, dar îl simbolizează. Să nu ni-l imaginăm pe subiectul acestui articol în ipostaza de vampir malefic, o eboșă locală a cine știe cărui Dracula adus pe ecranele indigene.
De la Răsună valea şi până la Avalanşa (r. Gheorghe Turcu, 1959), de-a lungul anilor ’50 s-au lansat în cinematografe 31 de lungmetraje de ficţiune româneşti, majoritatea cu un pronunţat caracter propagandistic. Totuşi, anticipând parcă „dezgheţul” din anii ’60, regulile jocului devin treptat mai maleabile: apar coproducţiile cu Franţa, revin ecranizările după Caragiale, însoţite de adaptări după Panait Istrati sau Mihail Sebastian, se realizează comedii, chiar şi muzicale… Însă propagandiştii comunişti, care au câştigat mult în experienţă şi în subtilitate, pregătesc o nouă lovitură.
Când va fi posibilă o examinare sine ira et studio a carierei lui Sergiu Nicolaescu, va ieşi în evidenţă caracterul multilateral, uneori mai mare ca viaţa, al personalităţii sale. Va rămâne pentru totdeauna un personaj controversat, dar important e să fie analizat atât cu relele cât şi cu părţile sale bune.
Văzând frenezia cu care apar moştenitorii defunctului Sergiu Nicolaescu, m-am decis: îmi revendic şi eu statutul de fiu. Unde încap şase fii intră şi al şaptelea, mai ales că m-aş mulţumi cu statutul de fiu spiritual, renunţând la pretenţii succesorale. Ca să fie liniştiţi cu toţii.
Un popor ciudat, necunoscut, vorbind o limbă enigmatică și construind un stat la fel de exotic precum Atlantida. Așa apar dacii în mintea românilor. Dar nu a fost totdeauna așa. În secolul XVIII românii ardeleni erau un grup etnic discriminat și disprețuit. Despre daci nu se știa, pe atunci, mai nimic. Așa că romanismul și latinitatea erau mult mai la îndemână în câștigarea respectului de sine și în promovarea față de ceilalți. Deși reducționiste, ele reprezentau armele extraordinarului fenomen al renașterii spirituale românești numit Școala Ardeleană.
Radu Gabrea este un „caz” unic în cinematografia noastră: este singurul regizor român care a făcut film de lungmetraj, ficţiune şi documentar, în Occident, după autoexilul în Germania din 1975 (ceea ce nu au reuşit, din păcate, nici Lucian Pintilie – cu excepţia Salonului nr. 6, mediumetraj realizat pentru televiziunea yugoslavă în 1979 –, nici Mircea Săucan, nici Mircea Veroiu). De asemenea, este singurul regizor român care, după ’89, prin filmele din ultimii ani (Cocoşul decapitat, Călătoria lui Gruber, Mănuşi roşii) s-a redefinit estetic. Cel mai recent film al său, Trei zile până la Crăciun (Ultimele zile din viaţa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu), a fost prezentat la ediţia 2012 a TIFF-ului, urmând să intre pe marile ecrane, probabil, în toamna acestui an.
Există filme pe care suntem în stare să-l vedem iar şi iar chiar dacă nu-l putem suferi. Filmele de acest gen sunt pur şi simplu prea remarcabile pentru a nu le lua în seamă. După 17 ani putem să afirmăm că cea de-a doua regizare a lui Mel Gibson a intrat exact în această categorie şi succesele sale au influenţat simţitor următoarele producţii ale acestui gen de filme.
În ciuda faptului că varianta din 1959 a filmului Ben-Hur, având în rolul principal pe campionul statuetelor Oscar, William Wyler, este vizionată numai la orele de religie anoste ori pe lângă şunca de Paşti, nu există cinefil care să n-o fi văzut cel puţin de trei ori. Popularitatea neînfrântă de care se bucură este motivată de un singur lucru: este o aventură pe ecran lat din epoca de glorie a cinematografiei, veritabilă, foarte pestriţă şi deosebit de marcantă.
În prima parte a anilor ‛80 Academia Americană de Film a trebuit să aprecieze numeroase biopicuri care au dărâmat o serie de tabuuri. Filme ca Omul elefant, Taurul furios, Amadeus, precum şi celelalte filme considerate clasice chiar şi în zilele noastre au primit, după caz, critici dure sau dimpotrivă, surprinzător de favorabile. Biografia lui Gandhi a lui Richard Attenborough aproape şi-a adjudecat singur cele 8 premii Oscar prin stilul său grandios şi a modului de prezentare ortodox, întrucât peliculele acestui film îmbină armonios lecţia de istorie cu autenticitatea biografiei eroului.
În autobiografia colonelului Thomas Edward Lawrence se găsesc multe lacune. Dacă viaţa lui ar fi fost ecranizată de către un regizor diletant, cu certitudine s-ar fi realizat un film panoramic, pastelat, cuprins de patos, un fel de Pe aripile vântului levantin. Presimţind atmosfera modernistă a epocii David Lean a creat un erou hollywoodian în totalitate nou, rezultând şapte premii Oscar.
