Studioul cinematografic Sahia Film a fost deschis în anii 1950, cu scopul declarat de a consemna progresul României socialiste, a crescut foarte bine în perioada comunistă și a intrat în declin odată cu venirea capitalismului și dispariția vechiului sistem de producție și distribuție.
Între 1963 şi 1989, în România s-au realizat în jur de 60 de lungmetraje de ficţiune cu fundal istoric (având acţiunea plasată până la Primul Război Mondial, adică până la intrarea în scenă a hiperbolizaţilor ilegalişti comunişti), însă numai jumătate dintre ele sunt încadrate în general în epopeea cinematografică naţională, celelalte fiind filme de aventuri (de exemplu, cu haiduci) şi/sau fără personaje relevante istoric. Exceptând adaptările după Mihail Sadoveanu, filmele epopeii cinematografice sunt bazate pe scenarii originale, inspirate de obicei din evenimente documentate. De la scriitori la regizori, de la compozitori la cascadori, neuitând contribuţia esenţială a creatorilor de decoruri şi costume, în jurul acestui gen s-a creat o adevărată industrie, extrem de profitabilă.
De la Răsună valea şi până la Avalanşa (r. Gheorghe Turcu, 1959), de-a lungul anilor ’50 s-au lansat în cinematografe 31 de lungmetraje de ficţiune româneşti, majoritatea cu un pronunţat caracter propagandistic. Totuşi, anticipând parcă „dezgheţul” din anii ’60, regulile jocului devin treptat mai maleabile: apar coproducţiile cu Franţa, revin ecranizările după Caragiale, însoţite de adaptări după Panait Istrati sau Mihail Sebastian, se realizează comedii, chiar şi muzicale… Însă propagandiştii comunişti, care au câştigat mult în experienţă şi în subtilitate, pregătesc o nouă lovitură.
Dacă în Răsună valea români din cele mai diverse categorii socio-profesionale veneau entuziaşti să muncească voluntar la calea ferată Bumbeşti-Livezeni (aşa cum o vor face, în numeroase filme ulterioare, pe toate şantierele patriei), în alte producţii cinematografice de propagandă ţăranii de bună-credinţă acceptă voioşi să-şi cedeze pământurile, pentru care se răsculaseră strămoşii lor, gospodăriilor agricole de stat, create după modelul sovhozurilor sovietice.
Chiar dacă de-abia regimurile comuniste şi fasciste ale secolului XX au folosit propaganda cinematografică la capacitatea ei maximă şi pe scara cea mai largă, primele tentative sistematice de modelare a opiniei maselor s-au infiltrat în arta „umbrelor mişcătoare” la puţin timp de la naşterea ei. Actualităţile reconstituite din perioada războiului hispano-american pentru controlul Cubei (1898) sunt dovezile cele mai evidente.
Când va fi posibilă o examinare sine ira et studio a carierei lui Sergiu Nicolaescu, va ieşi în evidenţă caracterul multilateral, uneori mai mare ca viaţa, al personalităţii sale. Va rămâne pentru totdeauna un personaj controversat, dar important e să fie analizat atât cu relele cât şi cu părţile sale bune.
Văzând frenezia cu care apar moştenitorii defunctului Sergiu Nicolaescu, m-am decis: îmi revendic şi eu statutul de fiu. Unde încap şase fii intră şi al şaptelea, mai ales că m-aş mulţumi cu statutul de fiu spiritual, renunţând la pretenţii succesorale. Ca să fie liniştiţi cu toţii.
Câştigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua în 1986, aniversarea a 65 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român, explozia centralei nucleare de la Cernobîl (URSS), sărbătoarea de Paşti, un accident de muncă într-o uzină românească a anilor ’80, un cineast amator care realizează primul film de protecţia muncii de ficţiune din lume, o reconstituire a unui accident… Ce leagă toate aceste întâmplări şi situaţii? La prima vedere, nimic. Dar Gabriel Achim a reuşit în filmul său de debut, Visul lui Adalbert, să dea coerenţă şi noimă unor fapte aparent atât de de diferite.
