Cinecittà este cel mai important studio de producție din Italia, aflat în apropiere de Roma, și se întinde pe o suprafață de 400 000 de metri pătrați. Creat de Mussolini în perioada fascismului din convingerea că cinemaul e un bun instrument de propagandă, a aparținut statului până în 1998, când s-a privatizat, și a reușit, până la acel moment, să renască de câteva ori din cenușă – uneori chiar la propriu.
După succesul filmului La strada Fellini se mai întoarce o dată la modul de editare melodramatic (Nopțile Cabiriei) apoi cu La dolce vita și Opt și jumătate lasă în urma sa post-neorealismul pentru totdeauna. La dolce vita și Opt și jumătate îl ridică la rangul de maestru semimodernist și ajunge la apogeul carierei sale.
„Nu mă interesează dacă un film e bun sau rău atâta timp cât are viață” – astfel a sumarizat esența propriei arte în timpul pregătirilor pentru capodopera sa, Opt și jumătate Federico Fellini, maestrul inconfundabil al modernismului european, care și-a început cariera regizorală sub semnul post-neorealismului. Filmele sale din anii cincizeci au fost plasate în mediul rural, având eroi simpli dar în același timp – în antiteză cu normele neorealiste – caracterizați de trăsături sufletești inventive și profunde în loc de interesul politic și social.
Giulietta și spiritele este deja un precursor al perioadei monumentale a lui Fellini, dominată de nevoia de a analiza arhetipurile eterne și rădăcinile istorice. După Casanova dar mai ales după Repetiția de orchestră apar semnele inconfundabile ale amurgului carierei acestui regizor excepțional.
În perioada post-neorealistă și timpuriu modernistă a lui Federico Fellini întâlnim des eroul melodramatic naiv, etern mirat de lucrurile lumii mondene – și din această cauză mereu în conflict cu mediul său, însă concentrarea existențială a acestui tip de caracter este fără îndoială Cabiria, prostituata care merită o soartă mai bună, atrasă de inima ei în capcana cetățeanului care își urmărește doar interesul.
Dincolo de orice considerente şi speculaţii, E pericoloso sporgersi, debutul lui Nae Caranfil, este în primul rând un film al memoriei, un film prin care un adult „recuperează” anii adolescenţei, şi o face prin mijloace specifice cinematografului – lăsând în seama istoricilor stabilirea „adevărului adevărat”: frust, realist, brut(al) –, pentru că „filmul e un model de vis pe care îl propui unui om care vrea să uite viaţa lui cotidiană”.
Până şi în viaţa marilor creatori, a marilor regizori, există declin. Vidul creat de fenomenul burnout însoţeşte procesul creativ, însă acesta nu trebuie neapărat să fie o perioadă a disperării deşerte: poate să fie şi perioada reîncărcării, a unei renaşteri. Este un stadiu aparte, care poate servi el însuşi drept sursă de inspiraţie.
Oscarul pentru cel mai bun film în limbă străină acordat de Academie în anii 1947–1955 în mod rapsodic, fără competiţie, ca un onorariu, sub denumirea Special sau Honorary Awards, a devenit o competiţie adevărată la ceremonia din anul 1957, când a primit şi numele oficial actual. (Academy Award for Best Foreign Language Film, adică Premiul pentru cel mai bun film în limbă străină). Primul câştigător a fost filmul lui Federico Fellini: La Strada (1954).
