Se ştie că deciziile Academiei de Film Americane sunt atacate de multe ori, printre care de cele mai multe ori un loc fruntaş ocupă acuzaţia de exprimarea a opiniilor politice: nu este prea bine dacă acest aspect primează în faţa valorilor estetice. Totuşi ceva de acest gen s-a întâmplat (şi) în cazul peliculei Zola, dar până au ajuns acolo, vedetele, care se sărbătoreau pe sine, au fost nevoiţi să treacă de două obstacole.
Radu Mihăileanu este unul dintre cei mai importanţi cineaşti contemporani. Meticulos, regizorul-scenarist nu este grăbit să dea film după film, preferând să-şi construiască opera cu migală. După cinci lungmetraje de ficţiune, realizate în medie unul la patru ani, Radu Mihăileanu rămâne un regizor liber: liber să-şi aleagă subiectele, liber să le cinematografieze cum crede de cuviinţă, liber să se sustragă modelor şi modelelor, liber de orice fel de prejudecăţi.
Decenii întregi, genocidul evreilor din cel de-al doilea război mondial a lipsit din discursul public cinematografic american, până şi marile epopee despre război (Battle of the Bulge / Bătălia din Ardeni; A Bridge Too Far / Un pod prea îndepărtat) atingând această problemă doar în mod tangenţial. După Holocaust (1978), serialul TV de Marvin J. Chomsky s-a produs o schimbare de mentalităţi, însă adevăratul punct de cotitură se leagă de numele lui Steven Spielberg, un om pe care la momentul respectiv nimeni nu l-a văzut în stare să ecranizeze o poveste de asemenea amploare.
