Giulietta și spiritele este deja un precursor al perioadei monumentale a lui Fellini, dominată de nevoia de a analiza arhetipurile eterne și rădăcinile istorice. După Casanova dar mai ales după Repetiția de orchestră apar semnele inconfundabile ale amurgului carierei acestui regizor excepțional.
Pe lângă cinematografierea de mare rafinament, prin care Ioan Cărmăzan îşi asigură un loc în „primul raft” al istoriei filmului românesc, Casa din vis conţine şi cea mai frumoasă secvenţă erotică din întreaga cinematografie română: Maia Morgenstern şi Dan Bădărău făcând dragoste în podul casei, peste sacii cu puf de gâscă, printre fulgii plutind domol în aerul îmbibat de senzualitate.
Confesiune, debutul lui Marius Şopterean din 1995, denotă capacitatea regizorului-scenarist de a crea emoţia şi de a o stăpâni – fără a evita melodrama, dar şi fără a cădea în facil –, de a-l introduce pe spectator, afectiv, în miezul povestirii. Personajele sale nu sunt „eminamente” bune sau rele, maculate sau inocente, vinovate sau nevinovate. Esenţială în filmul lui Şopterean nu este calea spre mântuire, ci împlinirea acesteia. Cuplul Elena-Matei are valenţe arhetipale, pe fundalul unui mal du siècle.
În 1977 Dario Argento pe lângă Giallo, se evidenţiază şi printr-un film horror ce merită a fi amintit, şi după o muncă regizorală ce s-a desfăşurat pe parcursul a patru decenii, putem afirma cu certitudine că Roşu Intens şi Suspine au reprezentat vârful carierei sale. Nivelul calitativ al filmelor ce au urmat a început să scadă. În decursul anilor ‛80 au apărut câteva realizări mai importante, iar în ultimele două decenii numărul filmelor ce merită a fi menţionate a scăzut dramatic.
