Cinematograful post-‘organic’

Cinematograful post-‘organic’

Trecerea cinematografului de la peliculă la digital implică mai mult decât o schimbare tehnologică. O întreagă filieră teoretică a filmologiei evidenția realismul inerent al imaginii cinematografice, iar argumentele ei se aplică din ce în ce puțin pe măsură ce filmul e conceput într-un grad tot mai mare în post-producție. Structurile neliniare şi interactive caracteristice mediilor digitale au alte influenţe creative, alt mod de funcţionare şi, deci, altă fenomenologie decât filmul care era conceput pe peliculă, ca mulaj în lumină a obiectelor din faţa camerei de filmare.

La arhivă era mai multă poezie

La arhivă era mai multă poezie

Deși se află acum în fruntea CNC, a condus Arhiva Națională de Filme timp de aproape două decenii. Nimeni nu ne poate povesti mai amănunțit despre arhivarea, stocarea și restaurarea patrimoniului național, ori despre răspândirea tehnologiilor digitale în aceste domenii.

Între analog și digital

Între analog și digital

Timp de peste 100 de ani filmele au fost proiectate în sălile de cinema de pe peliculă: o bandă transparentă de plastic, perforată pe margini, cu fotograme înalte de 4 perforații. De la prima sa utilizare, în Kinetoscopul lui Edison în 1891, pelicula cu o lățime de 35 mm a fost de departe cel mai comun suport pentru filme. În toți acești 100 de ani foarte puține lucruri s-au schimbat la pelicula de 35 mm. Desigur a apărut pelicula color, forma imaginii încadrată între cele 4 perforații s-a mai schimbat, și a mai fost adăugată banda de sunet pe margine, dar principiul a rămas același, astfel încât o peliculă din anul 1900 poate rula fără probleme pe un proiector construit în anul 2000.