În februarie 2016, la vârsta de 75 de ani a murit Andrzej Żuławski, cel mai talentat regizor polonez care a existat vreodată, într-atâta, încât nici nu a fost agreat în Polonia în era comunistă. Până în ziua de azi este un regizor subestimat la el în țară. Asemenea lui Roman Polanski a lucrat în străinătate, cel mai mult în Franța, deoarece avea o reținere față de Hollywood: era un regizor de factură veche care prefera filmele de autor.
Filmul românesc e chinuit, în gestația sa dificultoasă, de multe boli ale copilăriei, maturității și declinului deopotrivă. Toate la un loc, toate făcând ravagii simultan, toată slăbind un organism și așa consteliv. Rezultatul evident apare la o comparație: fără a ne măsura puterile cu gigantul sovietic, vedem că cinematografia română se situează mult sub cele cehoslovacă ori poloneză, cu care ne comparăm ca pondere industrială, dar care ne distanțează mult la capitolul calitate. Asta ca să nu amintim anii lumină care ne despart de minunea numită filmul maghiar.
Orice discuție despre modernism în cinematograful românesc din perioada comunismului trebuie să țină cont de contextul istoric. Pe de o parte, în cinemaul occidental, căutările artistice personale erau încurajate, iar inovațiile în limbajul cinematografic erau promovate în fața unui public global de cinefili (festivalurile de la Cannes-Veneția-Berlin erau deja instaurate de mult timp).
Documentarist de forţă afirmat în anii ’80, Copel Moscu a regizat ultimul film acum 20 de ani. Dar nu s-a îndepărtat de cinematografie, dimpotrivă: este cadru didactic la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, organizează festivaluri de film şi „ameninţă” să revină pe platourile de filmare…
Victor Iliu a fost supranumit Angelicus, deşi nu era nimic îngeresc în alcătuirea fiinţei sale nelipsită de har polemic. Dacă e aşa, Paul Călinescu ar trebui să răspundă la apelativul de Versatilicus.
