Cinematograful a pătruns târziu în Albania, o ţară foarte înapoiată la începutul secolului 20 (doar 1,5% din populaţie ocupată în industrie în 1939). De aceea şi informaţiile sunt puţine şi nesigure căci nici presa nu era foarte dezvoltată.
Proliferarea filmelor cu partizani în Iugoslavia şi Albania se justifică asemănător cu cea a filmelor cu haiduci. Dacă ultimele reprezentau un fel de corespondent al filmelor de capă şi spadă şi ilustrau rezistenţa în timpul lungii stăpâniri otomane, filmele cu partizani au avut un rol similar, ba chiar mai complex.
După reuşitele internaţionale înregistrate în anii 1980, după destrămarea republicii federative, filmul iugoslav îşi sfârşeşte existenţa. În timpul războiului civil al anilor ‘90 şi industria de progil, la rândul său, se fragmentează între statele membre. Studiourile naţionale de film ale ţărilor astfel născute, create cu un succes mai mare sau mai mic, se confruntă până în zilele noastre cu lipsa resurselor.
Chiar şi pentru cei care sunt familiarizaţi în domeniul culturii filmului slav, este foarte greu să disocieze fostul corpus iugoslav de filme în funcţie de necesităţile naţional-cinematografice ale statelor ulterior formate. După destrămarea Iugoslaviei, activitatea studiourilor naţionale nou create este cât se poate de elocventă.
