Fugari postmoderniști și evazionism clasic prin ochii spectatorului de cinema hollywoodian

Fugari postmoderniști și evazionism clasic prin ochii spectatorului de cinema hollywoodian

În faimosul eseu despre Bonnie and Clyde (1967) al lui Arthur Penn publicat The New Yorker în anul apariției filmului – un eseu vizionar și extrem de savuros –, Pauline Kael susținea, în mod izolat, o pledoarie în favoarea filmului lui Penn, discutând impactul acestuia asupra publicului american din epocă și contracarând pas cu pas argumentele detractorilor filmului, iar pledoaria sa era construită cu precădere în jurul „sensibilității contemporaneˮ a acestuia. Raționamentul interpretativ expus mai jos se dorește a fi o extindere teoretică a liniei de argumentare a lui Kael, problematizând diferențe și asemănări între manifestări ale clasicismului și ale postmodernismului în cinema.

Film noir a trăit, trăieşte şi va trăi: neo-noir-ul

Film noir a trăit, trăieşte şi va trăi: neo-noir-ul

Deşi conform evidenţelor oficiale pelicula The Touch of Evil (1958) a lui Orson Welles (cu Welles, Charlton Heston şi Janet Leigh) a încheiat seria film noir-ului, chiar şi până în ziua de azi putem să ne întâlnim cu descendenţii săi. Atât interesul regizorilor cât şi cel al publicului au rămas neschimbate, şi nu a avem nici un motiv să credem că popularitatea şi forţa de atracţie a film noir-ului ca scădea în viitor.