Din istoria studiourilor de filme austriece

Din istoria studiourilor de filme austriece

În autointerpretarea culturală austriacă arta filmului a fost multă vreme lăsată la o parte în favoarea muzicii, a teatrului sau chiar al artelor plastice. Faptul că filmul austriac a devenit în timp un personaj puternic al scenei filmografice din Europa se datorează introducerii subvenţiilor pentru filme în anii 1980. Dar pe ce baze s-a construit oare această structură relativ tânără şi ce sisteme de producţie s-au perindat în industria filmului austriac în secolul al 20-lea?

Posibilitatea unui vis

Posibilitatea unui vis

A existat un moment în care Clujul îndrăznea să viseze cinematografic. În acel ev orașul cunoștea febra creației, întocmai ca Hollywood, Berlin, Roma sau Paris. Veneau aici actorii în vogă ai Ungariei, scriitorii la modă și regizori care vor marca istoria filmului. Fermentul și spiritus rector al acestei desfășurări fără precedent pentru un oraș de provincie se numea Janovics Jenő – o fericită îmbinare între vasta cultură și flerul comercial. Opt ani la rând (1913–1920) aici se turnează peste 70 de filme lungmetraj, fără a număra documentarele și sketch-urile.

Viaţa lui Michael Curtiz: obsedat de muncă

Viaţa lui Michael Curtiz: obsedat de muncă

Cinematografia a fost viaţa lui. Sărea de la un proiect la altul cu o obsesie aproape bolnăvicioasă. Maximalismul său ce nu cunoştea curtoazia, cu strigătele şi cu ieşirile sale a înspăimântat sute de staruri şi tehnicieni, timp de mai multe decenii. Dar „Miksa Neînfricatul” a fost un adevărat virtuoz: cu toate că a practicat şi clasicul limbaj al filmelor hollywoodiene, a fost în acelaşi timp şi născocitorul iscusit al unor setări şi mişcări ale camerei originale. Fără îndoială a fost unul dintre cei mai multifaţetaţi regizori. De neîntrecut, neobosit şi de nesuferit.

Când a şaptea artă sughite

Când a şaptea artă sughite

Un critic de film irlandez definea cinematograful din insula trifoiului drept unul al ocaziilor pierdute. Afirmaţia poate fi, în mare măsură, extrapolată şi la evoluţia filmului românesc, caracterizată prin sincope în aceeaşi măsură ca şi prin vremuri productive. Oglindă a istoriei, cinemaul românesc reflectă şovăielile în dezvoltarea statului, a societăţii ca şi desele schimbări de direcţie cu care ne-a „răsfăţat” secolul 20.