Orice discuție despre modernism în cinematograful românesc din perioada comunismului trebuie să țină cont de contextul istoric. Pe de o parte, în cinemaul occidental, căutările artistice personale erau încurajate, iar inovațiile în limbajul cinematografic erau promovate în fața unui public global de cinefili (festivalurile de la Cannes-Veneția-Berlin erau deja instaurate de mult timp).
Partea bună a celei de-a a 64-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin: nivelul Competiţiei a fost mai ridicat decât în anii trecuţi. Partea proastă: s-a dovedit, din nou, că filmele din selecţia oficială şi din palmaresul juriului sunt decise şi pe baza unor criterii extraestetice, legate de interesele financiare ale mai-marilor industriei cinematografice.
Dacă regizorul e tânăr, îşi spune propria poveste sau viziune despre lume, dacă îşi scrie singur scenariul, dacă filmează în locaţii originale, dacă sunt multe improvizaţii şi mulţi amatori, sau actori începători – atunci face un film ieftin. Vorbeşte limba contemporanilor săi şi probabil că se adresează unui public larg, deci producătorul îşi asumă riscul.
Anul 1929 este unul dezastruos, se fac doar 59 de filme franceze (sunt prezentate pe ecranele franceze 437 de pelicule), actorii, producătorii, proprietarii de cinematografe şi comercianţii sunt îngroziţi. Încercările francezilor cu filmul sonor de la începutul secolului şi din anii 1910 au speriat producătorii datorită costurilor ridicate.
