În data de 21 august 1968, trupele ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat Cehoslovacia, un eveniment care a încetinit (aproape a paralizat) evoluţia cinematografiei pentru mai mult de 20 de ani.
Ar fi o exagerare să spunem că istoria cinematografiei slovace a început cu anul 1896. Cert este însă că prima proiecţie de filme după Paris, Viena şi Budapesta a avut loc la Bratislava, în sala de scrimă a Hotelului Pálugyay la data de 25 decembrie 1896. După această dată, cinematografele au fost deschise unul după celălalt.
Deşi nu au avut nici Sjöström, nici Bergman, danezii s-au aventurat în tainele noilor tehnologii de film încă de la sfârşitul anilor 1800. Stat izolat din punct de vedere geografic şi ideologic, Danemarca a muncit enorm pentru buna funcţionare a industriei sale de film, şi după o activitate de un secol, putem afirma: a meritat.
Nu e uşor să rămâi studio producător de filme de gen în afara Hollywoodului, mai ales dacă publicul ţintit este cel american. Istoria Hammer Film Productions-ului britanic este exemplară şi din acest punct de vedere, deoarece pe lângă practicile financiare inovatoare a reuşit să ia filmelor (de groază) americane sume însemnate cu ajutorul realizărilor de calitate.
În anii ‘60 s-au creat premisele tehnice ale producţiei cinematografice kirghize. Sub influenţa regizorilor ruşi ai noului val, treptat a apărut pe scenă o generaţie de creatori de filme din rândul diferitelor etnii. La început, şi ei au dus mai departe linia realistă a curentului principal din cinematografia rusă, apoi treptat au găsit inspiraţie în folclorul naţional propriu. Schimbarea totală de stil a cineaştilor kirghizi este unică, dar tendinţa se observă şi în cazul republicilor învecinate.
Pe lângă kazahii din stepă, turkmenii deşertului, tadjicii şi uzbecii cu oraşele lor străvechi, cultura kirghizilor nomazi se aseamănă cu cea a popoarelor amintite cam pe atât pe cât diferă. Micile alianţe ale diferitelor triburi au fost organizate ca stat socialist centralizat în timpul Uniunii Sovietice. În cadrul acestui „salt istoric” a trebuit să se creeze literatura, gramatica, artele plastice, teatrul, muzica sub formă instituţionalizată, şi, desigur, arta cinematografică.
Semnificaţia peliculei În arşiţa nopţii (In the Heat of the Night, r. Norman Jewison, 1967), care a primit în 1967 premiul pentru cel mai bun film al anului şi alte patru premii Oscar, poate fi înţeleasă numai prin luarea în considerare a valorii sale de documentar al perioadei istorice în care a luat fiinţă. Nu este cert faptul că acest film captivant ar fi primit numeroasele premii şi în cazul în care ar fi respectat cu stricteţe limitele genului.
După reuşitele internaţionale înregistrate în anii 1980, după destrămarea republicii federative, filmul iugoslav îşi sfârşeşte existenţa. În timpul războiului civil al anilor ‘90 şi industria de progil, la rândul său, se fragmentează între statele membre. Studiourile naţionale de film ale ţărilor astfel născute, create cu un succes mai mare sau mai mic, se confruntă până în zilele noastre cu lipsa resurselor.
Între 1973 şi 1990 în Iugoslavia s-au desfăşurat procese antagoniste. La mijlocul anilor ‘80 – după o perioadă mai modestă – apare pe scena internaţională ultima mare generaţie de cineaşti. Consecutiv morţii lui Tito, nici cultura, nici politica nu poate să frâneze destrămarea Federaţiei Iugoslave.
În această perioadă, federaţia statală iugoslavă şi producţia de filme trece printr-un proces de descentralizare marcant. Scăderea influenţei cultural-politice a favorizat căutările unor mijloace de exprimare artistice mai libere ale producătorilor de filme, care abandonând istorisirile didactice, îmbrăţişează experimentarea stilului şi a expresivităţii.
