Western-ul românesc în trilogia Ardelenii


Trilogia „Ardelenilor” de western-uri românești, făcute între 1978 și 1981, aveau de susținut o echilibristică foarte fină între naționalism românesc (care, în perioada comunistă, era asociat automat cu respingerea valorilor occidentale) și eroismul tipic western-urilor – acel gen de film prin care Statele Unite scriu pentru generaţiile tinere legenda propriei formări. Asta ar trebui să creeze o tensiune între şabloanele de western importate din Statele Unite şi tipologiile protagoniştilor, fraţii ardeleni Brad din Poplaca, ale căror valori trebuie să fie în acord cu doctrina comunistă.



Profetul, aurul și ardelenii

E uşor de explicat, astfel, că filmul e făcut să dea din abundență dovezi de patriotism, deşi limba dialogurilor e cel mai frecvent engleza şi acţiunea trilogiei se petrece pe teritoriul Statelor Unite. Toate cele trei povești de expatriat au ca laitmotiv (cât se poate de sentimental) dorul de casă și sugestia inocenței pierdute pe tărâm străin: în primul film, Profetul, aurul și ardelenii (r. Dan Pița, 1978), fraţii Traian (Ilarion Ciobanu) şi Romulus (Mircea Diaconu) vin să îl caute pe fratele lor, Johnny (Ovidiu Iuliu Moldovan), să îl aducă înapoi acasă; în al doilea, Artista, dolarii și ardelenii (r. Mircea Veroiu, 1980), Traian se îndrăgosteşte de o cântăreaţă înşelător-angelică și face pași repezi spre dezamăgirea iminentă; în al treilea, Petrolul, pruncul și ardelenii (r. Dan Pița, 1981), deşi familia (acum extinsă) plănuieşte să se întoarcă în Ardeal, părăsirea Americii e amânată pentru că soţia lui Romulus urmează să nască un copil. Mai direct, în primul şi al treilea film, protagoniştii sunt pe picior de plecare, iar în al doilea, personajele americanilor care sunt cât de cât definite sunt întotdeauna villains; așadar, tot românii şi patria română sunt superioare în plan moral. Pe de altă parte, toţi cei trei fraţi au ceva dintr-un personaj tipic de western clasic american; scenaristul filmului, Titus Popovici, e abil în adaptarea convenţiilor ca să nu-și piardă conotațiile individualist-macho-profesioniste, chiar dacă trebuie să le mai cumințească. Ajuns în Vestul sălbatic, Traian la început se comportă paşnic – stă liniștit în compartimentul lui de tren în timp ce de jur împrejurul trenului răsună un schimb de focuri şi ridică din umeri că „ei le au pe ale lor, noi le avem pe ale noastre” – apoi intră și el în luptă cu o pușcă pe care o ținea ascunsă într-un sac de rafie (!!) și spune că a învățat să o folosească de la Plevna, când s-a bătut cu turcii; repetă reacția al doilea film, într-o situație la fel de periculoasă. (Nimic atipic, la standardele western-ului american, în personajul cetățeanului care devine violent când i-o cere sentimentul civic.) Johnny e, ca tipologie, străinul enigmatic – când ajung în Cedar City frații care îl caută, mai întâi văd peste tot afișe care pun un preț pe capul lui; Romulus (devenit Rommy) e cetățeanul timid și respectabil – în prima parte a filmului își găsește femeie (pretins americană, dar interpretată de Tania Filip), o orfană care era cât pe ce să cadă în ghearele unui bărbat mai în vârstă, iar până la sfârșitul trilogiei se așază la casa lui.

Artista, dolarii și ardelenii

Apoi, la fel ca în western-uri, eroii devin centrul unei noi comunități, deși există diferențe, cerute de adaptarea la alt fond de idei: western-urile relatau adesea fondarea unei localităţi, pentru care adesea era nevoie de violenţă înainte să se poată întemeia un aşezământ civilizat (ilustrând ceea ce se numește manifest destiny – misiunea de a împinge tot mai departe granițele terenului civilizat de americani). În seria Ardelenii, cu greu poate fi vorba despre stabilirea într-un loc nou – e de neconceput că românii, neam unit și izolat, ar putea duce-o mai bine în altă parte decât în țara lor –, dar se agregă în jurul fraților Brad un grup care, de la film la film, e în creştere; la sfârşitul celui de-al doilea film, Traian chiar glumește către însoțitori că, dacă o țin tot așa, or să ajungă precum arca lui Noe.

Trebuie spus că apartenența la cele două mentalități – cea capitalistă, în western-urile tradiționale; cea comunistă, în …Ardelenii – nu presupune diferențe ireconciliabile: structura clasică de scenariu de film, în orice țară ar fi produsă, se poate ține doar cu convenții și simplificări, cu un cod moral care e conform cu credințele comunității, dar care trece în plan secund în secvențe de spectacol (cele mai pașnice western-uri au cel puţin o secvenţă de duel; cele mai pudice western-uri au măcar câteva secvențe erotice în timpul întreprinderii foarte serioase și epuizante de a face legea într-un oraș). Cei trei frați transilvăneni reprezintă spiritul românesc (cu diferitele lui faţete) la fel cum fraţii Earp reprezentau mentalitatea americană (în sensul că au valoare simbolică la fel de schematică/glorificatoare) și sunt caracterizați tot conform unor opoziții cu afacerile necurate ale altora. Din nou, și western-ul comunist, și cel american sunt în egală măsură forme de propagandă bazate pe opoziția bun/rău, erou/mediocritate.

Petrolul, pruncul și ardelenii

Altfel, în ciuda inserturilor naționaliste care dau de înțeles că nicio țară nu se măsoară cu România, seria …Ardelenii e adesea umilă în fața culturii pop din care împrumută (sursele pe care le citează Pița și Veroiu în declarațiile despre film se întind de la Sergio Leone la Sam Peckinpah, care se văd măcar la nivel de iconografie). Principala diferență între americani și români pe care o subliniază ține mai degrabă de provincialismul nostru: prima parte începe cu o secvență cool în engleză și apoi continuă cu călătoria cu trenul al lui Traian și Rommy, care încearcă să înțeleagă o conversație purtată de străini în preajma lor. Până la sfârșit, personajul lui Mircea Diaconu ba înțelege, ba nu înțelege ce se vorbește în jur, iar Traian dă destule dovezi amuzante de naivitate – de exemplu, când joacă poker, schimbă cărțile cele mai valoroase; când curtează artista care caută în mod evident bărbaţi cu bani, încearcă să o înduplece cu semne de omenie, întreabă despre familia ei; e deschis cu cei inferiori în rang social sau de altă rasă, ceea ce ni-l face plăcut, dar de multe ori putem prevedea pericole la care el nu se aşteaptă, privindu-l oarecum de sus că știe lumea western-ului mai puțin ca noi. (Denumirea oficială pentru dispozitivul scenaristic folosit pentru ambii fraţi e cel de fish-out-of-water: ei sunt obişnuiţi cu un set de reguli şi noi îi vedem într-un spaţiu cu totul nou, iar din neadecvarea reacţiilor lor la locul în care sunt reiese comedia).

Niciun text despre seria …Ardelenii n-ar trebui să uite un aspect important: sunt toate trei filme de public, au fost consumate drept pastişe după entertainment de studio, cu saloon-uri, shoot-out-uri, coincidențe fericite; merită apreciată grija cu care au fost lucrate scenografia și costumele (Aureliu Ionescu, respectiv Doina Levința), muzica cu synth-uri tensionat-lugubre (Adrian Enescu); peisajele. Altfel spus, ar trebui apreciate ca pachet, muncă de echipă, în loc să fie văzute ca western-uri marca Pița și Veroiu, adică etichetate greșit drept filme de autor. În ciuda respectului de „filme bine făcute” pe care l-a câștigat seria, de multe ori regia e funcțională mai degrabă decât ingenioasă; scenele de acțiune nu sunt incoerente, dar nici teribil de palpitante. Cu toate astea, trilogia e un mini-patrimoniu național de western-uri, cu personaje agreabile, într-o țară a cărei istorie oficială e consemnată în cultura pop ca plină de domnitori-supereroi.