Conţine toate elementele care contrabalansează tendinţa de expansiune a televiziunii : iubiri intense, stil sentimental, execuţie monumentală precum şi clasica cursă a trăsurilor, ce a fost copiată şi de George Lucas în Star Wars (vezi infantila Ameninţare a fantomei, 1999). Romanul original după care s-a filmat Ben-Hur (apărut în 1880) nu este o operă literară valoroasă. Răspunzător pentru acest opus gros este generalul Lee Wallace, cu al său timp liber infinit, care, găsind evangheliile prea siropoase, a creat din personajul principal un Mântuitor în stil propriu, milităresc şi nobil, un fel de alter-ego psihic. Juda Ben-Hur este prinţ adevărat, care nu se naşte în staul şi care atunci când vine vorba despre patriotism îl contrazice vehement chiar pe Messala, amicul său din copilărie. Eroul nostru este condamnat să fie sclav pe galeră chiar de acest prieten, trece prin toate grozăviile iadului apoi se întoarce triumfal ca vizitiu, pregătit să se răzbune. Între timp obţine grad, demnitate şi dragoste, şi se întâlneşte cu adevăratul Mesia.

Cartea are un succes extraordinar în rândul americanilor sfârşitului de secol 19. Pe baza ei apar câteva piese de teatru, apoi în 1907 se toarnă şi un film scurt de 15 minute (regizat de Sydney Olcott). Datorită tergiversării prelungite cauzate de probleme juridice neclarificate, a doua variantă s-a filmat doar în 1925. Această epopee regizată de Fred Niblo a fost fabricată de către tânărul studio Metro-Goldwyn-Mayer, iar ironia sorţii constă în faptul că tocmai această variantă din 1959 va salva firma de la faliment. În regia lui Niblo rolul lui Ben-Hur este jucat de Ramon Navarro. În această epopee realizată cu un buget record (5 milioane de dolari) bătălia navală este mult mai reuşită decât în varianta mai târzie a filmului, iar în final trupele armate aproape reuşesc să împiedice răstignirea lui Hristos – dar numai aproape. Un tânăr regizor secund pe nume William Wyler, care face carieră mai ales cu filmele western şi care a câştigat numeroase premii academice, după 33 de ani, în calitate de veteran, s-a angajat să modernizeze pelicula Ben-Hur. Ştia bine că, dacă foloseşte tehnica modernă a proiecţiei de fundal specifică filmelor western de atunci, distruge imaginea vizuală. Probabil acesta este una dintre secretele de remarcat ale şiragului de scene de importanţă istorică, cum ar fi cursa de care, cu o durată de 11 minute. Operatorul Robert Surtees a reuşit să prezinte oraşul Roma cu cea mai performantă aparatură a vremii, mai ales prin folosirea camerelor imense şi greoaie de 65 mm. Wyler nu a realizat o adaptare fidelă a romanului pe ecran, a preferat mai degrabă varianta originală a filmului mut. Decorul scenelor de circ ne duce cu mintea la filmul lui Fred Niblo. Multă vreme a circulat o legendă conform căreia în timpul filmării s-ar fi produs un accident mortal, dar această legendă urbană se datora montajului excelent şi regizării scenei de către Márton András. În timp ce în varianta originală, luptele navale aveau o anvergură catastrofală, în pelicula mai nouă secvenţele navale se constituie într-o paradă de studio cu bărci lustruite şi vâslaşi. Lipseşte în schimb, probabil din cauze morale, caracterul amantei lui Messala, care în varianta originală era întruchiparea desfrânării şi a eroticii lascive.
Ben-Hura fost o creaţie corect încadrată temporal. Este genul filmului american peplum – în locul denumirii italieneşti este adesea alintat cu denumirea sword and sandal movie – care tocmai a pierdut o figură emblematică în persoana lui Cecil B. DeMille. Filmul lui Wyler a umplut tocmai acest vid, iar datorită tehnicii performante şi succesului răsunător, Ben-Hur a obţine 11 premii Oscar, ca după aceea genul acesta de film să intre în declin.În ciuda faptului că în anii următori s-au fabricat o serie de filme inspirate din istoria antică, toate au fost sortite eşecului, iar după 1965, genul de film istorico-mitologic a intrat într-o hibernare prelungită. La a 32-a decernare a premiilor Oscar producătorii aveau o sarcină uşoară, filmele alb-negru şi cele color erau evaluate separat, neexistând astfel o competiţie veritabilă în domeniul premiilor tehnice. Scenariul producţiei a fost un eşec, dar Charlton Heston i-a învins în acest concurs pe Jack Lemmon şi James Stewart. Adevăratul adversar pentru Ben-Hur l-a constituit drama juridică tensionată a lui Otto Preminger, Anatomia unei crime (Anatomy of a Murder, 1959), a avut însă un lobby foarte scăzut deoarece s-a pierdut în umbra megaproducţiei Ben-Hur.

Pentru rolul lui Ben-Hur şi a lui Messala au fost selectaţi iniţial Burt Lancaster şi Leslie Nielsen, ca până la urmă, ţinând cont de interesul peliculei, să fie alese figuri mai marcante. Charlton Heston parcă avea harul lui Dumnezeu: pe lângă mai multe caractere western, a jucat şi rolurile lui Moise şi Marc Antoniu. Datorită performanţei scenice în interpretarea personajelor rămâne până la decăderea acestui gen de film un eroul antic de neuitat. Adversarul său, personificat de Stephen Boyd – un novice irlandez – nu s-a putut descotorosi nici el de stereotipiile romane. Un personaj preferat este şeicul Ilderim, jucat de Hugh Griffith (premiat cu Oscar), al cărui umor grosolan („Monoteismul este încă în ordine, dar monogamia…!” „Zgârcenie enormă şi necivilizată”) pe alocuri ne face să uităm de glazura de zahăr. Popularitatea filmului este accentuat şi prin faptul că s-a fabricat şi un „contrafilm”: Spartacus (1960), regizat de Stanley Kubrick, unde eroul conducător nu crede în patrie sau în Dumnezeu, ci în egalitate.

Ben-Hur este un superman, poate puţin şi erou western, învăluit într-un patos naiv. Este în acelaşi timp un aristocrat orgolios şi capul de familie, sclavul cu numărul 41 condamnat la galere, care oricât de adânc ar decădea, nu abdică de la o anumită nobleţe provenită din apartenenţa sa la aristocraţie. Însă răzbunarea îl ţine în viaţă, evenimentele filmului sunt interesante până la încununarea acestora (primele trei ore din timpul de rulare). Cu toate acestea scenaristul Karl Turnberg nu avea suficient elan ca să poată insufla poveştii un final interesant. Scene de război şi vindecări miraculoase din versiunea 1925 au motivaţia lor, finalul noii versiuni s-a vrut bombastică dar nu ajunge să fie decât un pasaj plictisitor şi monoton.

În ciuda tonului patetic şi a conversaţiilor naive Ben Hur este un film biblic ce poate fi vizionat cu ocazia principalelor sărbători religioase fără să producă vreo indigestie. Şi considerentele Academiei a fost similare când în 1959 a premiat filmul şi respectiv genul reprezentat de acesta. Probabil că juriul a considerat acest onorariu puţin exagerat, căci până la sfârşitul mileniului, (până la Gladiatorul lui Ridley Scott) nici un film peplum nu a mai fost răsplătit astfel. De altfel nu ne-am fi gândit nici la faptul că filmul de aventură fantasy Stăpânul Inelelor va alinia în vitrină dintr-o dată 11 premii Oscar în 2003. În Hollywood, genul de filme desconsiderate o păţesc în felul acesta.