În prima parte a prezentei lucrări am vorbit mai mult despre primele două părţi din Toy Story. Urmează să ne îndreptăm acum atenţia asupra restului de animaţii.
Zece piese uşoare
Flik, personajul principal din filmul Aventuri la firul ierbii (A Bug’s Life) este de fapt alteregoul spiritului Pixar: o figură hazlie, care tot timpul inventează lucruri noi în speranţa de a uşura munca grea a furnicilor, însă de fiecare dată face câte o boacănă la sfârşit. Este nevoie de un accident aproape fatal pentru ca Flik să poată dovedi ulterior cât de importantă este dezvăţarea de vechile obiceiuri proaste, şi respectul pentru inovaţie. În Aventuri la firul ierbii apare din nou comunitatea care trebuie salvată de propriul convenţionalism, şi astfel acţiunea rezonează naraţiunea din Toy Story, care tratează la fel într-un mod foarte amuzant confruntarea dintre progres şi convenţii. Şi această animaţie se joacă cu genurile: furnicuţele care o iau la fugă în ploaie invocă o scena de luptă dintr-un film de război, lăcustele chefuiesc într-o crâşmă mexicană (clişee din filme western), în timp ce poporul harnic trage pentru ei. Nu-i de mirare că ne amintim de filmul Cei şapte magnifici (The Magnificent Seven), singura diferenţă e că aici nu cowboy-ii profesionişti vin în ajutorul furnicuţelor, ci animalele de circ. Aici se revelează încă o caracteristică Pixar: circul nu este altceva decât o echipă de film, o companie unde fiecare este special în felul lui şi împreună pot să rezolve orice.
Eroii principali ai filmului Compania monştrilor (Monsters Inc.) ne duc cu gândul la perechea Shrek-Măgarul: această echipă bizară este constituită dintr-un nătăfleţ cu inima de aur şi o mogâldeaţă fudulă, într-un univers paralel ei ducându-şi traiul de pe urma sperierii copiilor. În mod simbolic şi ei sunt sclavi ai industriei de loisir (Hollywood-ul, poate), care îşi risipesc talentul exploatând publicul. Şi aici este nevoie de o amplă aventură spre a conştientiza că scopul nu este exploatarea publicului, ci amuzarea lui.
Următoarea producţie a studioului, În căutarea lui Nemo (Finding Nemo) are o structură neobişnuită, fiind vorba de fapt despre un road movie episodic, care are loc pe mare. Deja şi începutul este unul neobişnuit, căci publicul este şocat de o scenă tristă încă dinainte să aibă loc introducerea propriu-zisă. Acest început – în care este prezentată povestea tatălui văduvit şi al unicului său fiu – este o modalitate excepţională de a prezenta motivaţiile personajelor, respectiv particularităţile caracterelor. Şi dacă tot am amintit de motivaţie, aici putem deja observa care este motivul care declanşează evenimentele: tatăl este mult prea grijuliu şi nu-i permite fiului său să crească. Din acest motiv se va revolta micuţul Nemo împotriva tatălui său, etalându-şi curajul, şi de aici izvorăsc problemele. Acţiunea se petrece pe două secvenţe narative, ambii eroi fiind nevoiţi să parcurgă o etapă de maturizare sufletească: tatăl trebuie să recunoască că este prea convenţional şi trebuie să se schimbe, fiul trebuie să recunoască că nu poate fi prea îndrăzneţ.
În filmul Incredibilii (The Incredibles) din 2004, Pixar a reuşit să introducă o temă nouă, păstrând totodată acelaşi mesaj de autor. Lucrarea ridiculizează clişeele filmelor cu supereroi, putând fi interpretată pe mai multe nivele. Pe de-o parte îşi plasează eroii într-o epocă în care calităţile speciale nu reprezintă un avantaj, ci mai mult un dezavantaj, pe de-altă parte îşi plasează eroii într-o masă de oameni cenuşii, printre care nici nu pot respira cei meniţi spre a face lucruri extraordinare. La fel cum s-a întâmplat şi în Toy Stroy, eroul principal are un trecut glorios, dar este nevoit să cedeze în faţa provocărilor din prezent (în Toy Story Woody a fost la început învins de modernul Buzz), însă, în ambele cazuri, până la urmă învinge talentul. Răul Syndrome abuzează de puterea tehnologiei, însă din moment ce nu are inimă, este sortit înfrângerii. Înfrângerea lui este posibilă numai prin reunirea tuturor membrilor ai familiei incredibile. Pe lângă acestea, filmul exemplifică foarte bine şi viaţa şi problemele unei familii obişnuite. Tatăl este un om puternic, însă nu ar izbândi fără ajutorul soţiei, care este la rândul ei flexibilă, recunoaştem mâna ei în toate năzbâtiile copiilor. Fata adolescentă este măcinată de frustrările specifice vârstei, şi reuşeşte astfel să devină transparentă şi să se ascundă de colegii săi; băieţelul este hiperactiv ca toţi copii, el fiind nevoit să recunoască după cursa de la sfârşit că nu poate să abuzeze de puterea sa.
Filmul Maşinuţe (Cars) din 2006 nu a fost receptată la fel de bine ca celelalte lucrări, cu toate că echipa de producţie a realizat din nou o piesă inovatoare şi deosebit de amuzantă. Acest film exploatează practic toate stereotipurile care există cu privire la maşini (muncitori sezonieri italieni sunt maşini Fiat, omul de afacere este un Jeep, muncitorii agricoli sunt tractoare). Prin prezentarea orăşelului provincial autorii reuşesc să prezinte întreaga istorie SUA din secolul 20. (restaurantele drive-in ai anilor ’50, comunele hipioţilor din anii ’60). Jucăriile neglijate din Toy Story se transformă aici într-un oraş uitat de lume, o fostă oază plină de viaţă în mijlocul deşertului, devenit un orăşel prăfuit de provincie din cauza noii autostrade. Maşinuţele spun aceeaşi poveste ca restul poveştilor Pixar: trebuie să existe respect pentru tradiţii, căci numai astfel poate exista un progres sănătos.
Ratatouille a apărut în cinema cu un an mai târziu şi deşi povestea pare la prima vedere destul de neortodoxă (povestea unui bucătar-şef şobolan), totul capătă sens pe celălalt nivel de interpretare, căci în această lucrare este vorba despre producerea de filme la modul cel mai concret. Bucătăria este studioul, muncitorii sunt membrii echipei de producţie care trebuie să-i satisfacă atât pe oaspeţi cât şi pe critici. Până la urmă şi jurnalistul sever se lasă înduplecat, şi anume cu ajutorul unui fel de mâncare clasic: ghiveci (ratatouille), însă bineînţeles, mâncarea este preparată într-un mod inovator şi unic. De fapt acest ghiveci ar putea fi ars poetica lui Pixar: o capodoperă se prepară din ingrediente banale. Nu în ultimul rând, şobolanul reprezintă inspiraţia, care conduce – atât la modul concret cât şi figurat – mâna bucătarului inexperimentat dar cu inima de aur.
Ideea principală a studiourilor Pixar a fost exprimată cel mai elocvent în filmul Ratatouille, tendinţa începând totuşi să-şi piardă din importanţă în cele două filme care au urmat. Nici vorbă să fie WALL-E şi UP! mai prejos decât celelalte filme, mai mult este vorba de mutarea accentului: într-o poveste post-apocaliptică cu roboţi se pune problema ce se va întâmpla dacă omul cedează prea mult tehnologiei şi confortului; motivul principal în povestea cu bătrânul aventurier fiind că niciodată nu este prea târziu pentru realizarea viselor.
Desigur, aceste prezentări succinte nu pot detecta absolut toate motivaţiile şi experimentele din spatele operelor Pixar, însă în opinia noastră constituie un argument solid pe care putem (şi trebuie) să luăm în serios aceste poveşti amuzante. Nu este deloc o întâmplare că în toate filmele se regăsesc aceleaşi motive, deci poate fi surprinsă foarte bine dorinţa studioului de a transmite ceva. Poate chiar acesta este secretul succesului: în timp ce alte şcoli de animaţii computerizate încearcă diferite reţete ale succesului, Pixar acţionează numai atunci când există o motivaţie interioară, spirituală. Chiar am putea spune că deocamdată acest studio nu are cum să dea greş, deşi Toy Story 3 este deja a unsprezecea lucrare a echipei. Iar asta-i deja mult mai mult decât nişte jocuri de copii.
