Universul de peliculă, de la Weimar până la Babel

Studiourile din Germania 3.

Pana roșie: DEFA (Deutsche Filmag)

Pe 17 mai 1946 studioul a fost înființat ca și companie sovietică după modelul UFA, iar prima peliculă produsă aici a fost Die Mörder sind unter uns al lui Staudte, care a fost un fel de film programatic: a ecranizat antifascismul. Studioul a intrat sub control german în 1949 după înființarea RDG și din 1950 a început să producă și filme artistice. Bineînțeles DEFA nu avea concurență, a fost producător unic de filme până în 1989. În 1954 Ministerul Culturii a înființat Hauptverwaltung (HV) care a coordonat producția, distribuția, exportul, importul din est și bineînțeles cenzura, ce nu exista în mod oficial; veniturile au intrat în bugetul statului. Studioul a reușit să atragă mulți scriitori și actori, astfel încât Jurek Becker (Jakob Mincinosul) și Ulrich Plenzdorf au lucrat pentru DEFA. Studioului îi aparținea și o școală de film absolvirea căreia a fost obligatorie pentru cei care doreau să lucreze în domeniul filmului.

Înăbușirea răscoalei din Berlin în 1953 a fost momentul care a pornit primul val de migrație în cadrul elitei intelectuale din Germania de Est. Epoca timpurie a DEFA s-a încheiat tot atunci. Din această perioadă se pot remarca câteva piese clasice: pe lângă filmul lui Staudte pelicula lui Kurt Maetzig Ehe im Schatten (1947) care are în centru un cuplu evreu care sunt împinși spre suicid de politica nazistă. Filmul a fost prezentat în toate cele patru zone de ocupare. Pelicula Der Untertan (r. Wolfgang Staudte, 1951), ecranizare a romanului lui Heinrich Mann,  care a satirizat ideologia micii burghezii germane nu a fost prezentată mult timp în RFG.

În 1950 stalinistul Sepp Schwab a devenit directorul DEFA, productivitatea a scăzut, s-au făcut doar câteva filme pe an, în 1952, la ordinele Partidului (SED) a început perioada realismului socialist. Poate cea mai semnificativă operă este pelicula în două episoade a lui Kurt Maetzig, Ernst Thälmann, care prezenta liderul comunist al anilor 1930. Dar din cauză că RDG nu a fost un stat sovietizat, ci unul creat artificial și DEFA trebuia să aibă același scop, adică să creeze mitul de creare al noului regim. A reușit acest lucru prin faptul că s-au considerat moștenitorii culturii germane și au ecranizat drame clasice și povești.

Cel de-al XX-lea congres al Partidului Comunist Sovietic (PCS) a adus cu el perioada slăbirii. În acest context, Konrad Wolf (care a devenit președintele Academiei de Artă în 1965), care studia la VGIK (colegiul de film moscovit) a regizat mai multe filme. Un exemplu a fost pelicula Sonnensucher din 1958, care avea în centrul atenției minerii ruși și germani din minele de uraniu din anii 1940 și din cauza tonalității sale unice a fost interzisă.

În 1961 construirea Zidului Berlinului a scindat nu doar producții ci și cariere. Peliculele Und deine Liebe auch (r. Frank Vogel) prezentat în 1962 și Der geteilte Himmel (r. Konrad Wolf, 1964) discută despre problematica Berlinului divizat. În jurul filmelor s-au creat discuții iar din aceste discuții s-au născut câteva generații care au crezut că se poate vorbi despre problemele interioare. Frank Beyer a folosit comedia în acest scop, iar Günter Rücker și-a ecranizat dezamăgirea de după război în pelicula Die besten Jahre (1965). Rezultatul a fost demoralizator. La al 11-lea congres al Partidului Walter Ulbrich și Erich Honecker s-au năpustit asupra literaturii (în mod special) și au condamnat o mulțime de filme și romane pentru tonalitatea lor „mohorâtă” și „pesimistă”. Direcția propusă de DEFA a fost catalogată drept dăunătoare și mai mulți artiști au fost puși într-o situație deplorabilă (Beyer). Studioul nu știa pe ce cale să o ia în continuare și ca un fel de scăpare au început să filmeze câteva filme western în coproducție iugoslavă și română. „Filmele roșii cu indieni” s-au dovedit a fi un material excelent pentru export în blocul comunist și poate sunt produsele de duzină ale DEFA cumpărate până în ziua de azi cu proprii lor staruri (de ex. Gojko Mitić). A fost de asemenea o ocazie minunată de a prezenta „lupta de clasă” dintre americanii capitaliști și lacomi și indienii indigeni.

În a doua jumătate a anilor 1960 la Babelsberg a absolvit o nouă generație care au optat pentru un mediu subiectiv dar realist. În 1969 au fost filmate peliculele Weite Staβen – stille Liebe în regia lui Hermann Zschoche și Dr. med. Sommer II de Lothar Warnecker. Cameramanul acestor filme, Roland Gräf și-a regizat propriul film, Mein lieber Robinson, în 1971. Caracteristica lor comună a fost că povestea despre RDG-ul contemporan fără conotații politice.

Pelicula lui Egon Günther, Der Dritte (1971), a obținut deja premiu la festivalul de film din Veneția. În acea perioadă când Honecker a ajuns în fruntea Partidului Comunist, multă lume s-a așteptat la liberalizare, ceea ce în parte s-a și realizat. Operele interzise ale lui Ulrich Lenzdorf și ale lui Jurek Becker (Jakob Mincinosul) se puteau din nou adapta la film. În ciuda acestor fapte, temele contemporane au rămas în continuare la periferie, și când filmul sentimental despre ghetou din timpul celui de-al Doilea Război Mondial  Spur der Steine (1966) al lui Frank Beyer a avut succes și în vest cineaștii s-au întors la tema antifascismului. Adaptările literare s-au dovedit a fi un teritoriu la fel de curat, de exemplu Goethe (Suferințele tânărului Werther, r. Egon Günther, 1976) era un mare favorit. Cei care produceau filme cu teme contemporane erau atent supravegheați, dar câteodată trecea câte un film de oficiul de cenzură, în special dacă prelucra problema femeilor (de ex. Warnecke: Die Beunruhigung, 1981).

În anii 1980 directorul DEFA a fost Hans Dieter Mäde, regizor de televiziune, care în scaunul lui comod și tapițat de director nu prea era interesat de nivelul calitativ al studioului. În cinematografele din Germania de Est au apărut din ce în ce mai multe filme de divertisment din vest, iar producția proprie a fost transferată la casele de cultură. Filmul lui Warncke Eine trage des anderen Last… (1987), care prezenta toleranța bisericii și a statului, a încercat să echilibreze eșecul. Dar în acea perioadă DEFA făcea coproducții în Austria, procura materii prime de calitate superioară din Germania de Vest, de unde veneau din ce în ce mai mulți să filmeze în studioul din Babelsberg. În 1988 s-a filmat pelicula lui Frank Beyer, Das Bruch, care a fost făcut expres pentru piața din vest.

Acesta a fost momentul simbolic când Mäde a demisionat și conducerea DEFA a fost preluată de Gert Golde, până atunci director tehnic. Dramaturgul Rudolf Jürschik, care de mai multe ori a dorit să liberalizele DEFA, a fost numit director artistic. S-a constituit o nouă grupare DaDaeR care producea filme socio-critice. Așadar schimbarea de regim în fabrica de filme a avut loc înainte să fi avut loc în politică. Pe când au fost terminate noile filme a dispărut țara și odată cu ea a dispărut și publicul. Pe 9 noiembri 1989 a fost prezentat filmul Coming Out (r. Heiner Carow) care a reprezentat sfârșitul istoriei de 43 de ani a DEFA. Dar ultimul film, care plasa homosexualitatea în centrul atenției, a fost prevestitorul unui nou val care a determinat trendul filmului german din anii 1990.