Pe lângă crearea lui Jar-Jar Binks, CGI e vinovat şi de alte crime – cu toate că au fost şi încă sunt persoane care se folosesc de acesta într-un mod corect.
Au trecut deja două decenii de când robotul din mercur şi-a străpuns victima printr-o cutie de lapte, şi de atunci toată lumea se uită puţin scârbit la metalele lichide. Cu doi ani mai târziu – în 1993 – a apărut în peisaj un Tyrannosaurus Rex, de la care i s-a făcut măciucă iconicul păr de pe pieptul lui Ian Malcolm şi a făcut praf şi nervii acelor spectatori care nu s-ar fi gândit că vor fi supuşi la o teroare atât de palpabilă dinspre ecranele filmului. La începutul anilor ʻ90 aceste două filme superbe au oferit o scurtă introspecţie asupra ceea ce însemna la momentul respectiv CGI (computer generated imagery, imagine generată de calculator). Pe lângă continuările Jurassic Park şi Terminator, lumea cinemaului s-a umplut încet de lucrări tot mai pline de efecte vizuale.
Cum împroşcă sângele digital?
Trebuie să clarificăm încă de la bunul început că în ciuda aparenţelor şi a opiniei generale reavoitoare din parte criticilor de film, CGI nu este ciuma bubonică din industria filmelor. Nu este instrumentul dat de însuşi Satana în mâna unor cineaşti aflaţi în pană de creativitate pentru a ajuta la distrugerea definitivă a acelor epoci din istoria filmului, evocate până la refuz când încă totul era pur, imaculat şi frumos. Nu, CGI nu a adus în lumea filmului doar efectele incredibil de proaste ale Resident Evil sau scenele de acţiune ca dintr-un bazar din Hobbit care seamănă mai mult cu nişte animaţii de zece minute, nici pseudo-Schwartzeneggerii penibili, deci sub nici o formă nu l-a adus doar pe acel afurisit Jar-Jar Binks în lumea filmului. CGI s-a născut din dorinţa de a ajuta. De la naşterea sa a fost prezent inclusiv în acele filme în nu vedem nici măcar o singură sabie de lumină. Mulţumită CGI-ului, nu mai există microfoane sau coatele unor figuranţi care se văd în film, au dispărut din fundalul filmelor istorice turnurile TV, şi există, prin urmare, mai puţine şedinţe de filmare costisitoare. Iar în momentul în care John Wick împuşcă lejer vreo cincizeci de bandiţi într-o discotecă, sângele CGI e aproape tangibil şi se revarsă aşa de abundent, încât e o plăcere să te uiţi; în plus, este net superior metodei complicate – şi mult mai puţin verosimile – care se foloseşte de patroni de sânge.
Adevărul este însă că rareori vezi în animaţii sânge cu care se împroşcă într-un mod care imită fidel realitatea. Am putea aminti aici o sumedenie de filme unde sângele artificial de proastă calitate fie ţâşneşte mult prea repede din creierul cuiva, fie râureşte comod şi dens ca pasta de tomate. Desigur, în acest caz nu este vorba doar de caracterul neverosimil al situaţiei în care se foloseşte sângele, ci de caracterul neverosimil al oricărui fenomen fizic. În timp ce T-Rex păşea apăsat, şi sub greutatea paşilor lui se legănau lustrele din sălile de cinema, astăzi CGI a ajuns la faza în care roboţii de o tonă-jumate din Terminator: Genisys saltă pe asfalt în timpul unui atac ca nişte mingi ping-pong. Există idei, există şi mijloace pentru adaptarea lor, iar Newton oricum este deja mort.
Nimic nu trăieşte în timpul prezent
Prin urmare, CGI poate da o formă la tot ce poate născoci imaginaţia şi permite lenea autorilor, de aceea nu mai e nevoie de cascador care să se caţere pe perete în Catwoman, cum nu este nevoie de fapt nici de un perete adevărat. Problema cu imaginaţia autorilor este exact faptul că nu dispun de aşa ceva. Iar dacă personajele nu mai sunt umani, contextul nu mai este fizic, nici acţiunea nu poate să fie reală. Filmul devine animaţie, un simplu desen animat. Însă, în timp ce un desen animat generează experimentul perceptual al spectatorului prin negarea temporară a lumii reale şi prin confruntarea critică-ironică a lumii desenate-animate şi a celei reale, în cazul scenelor de acţiune din filmele gen Catwoman, Jupiter Ascending, sau chiar Jurassic World spectatorul ar vrea să se bazeze pe realitatea relativă cinematografică, în care se presupune că personaje levii ale unui mediu viu înfăptuiesc lucruri imaginabile şi inimaginabile laolaltă. Însă, dacă nu este nimic ancorat în prezent, atunci nu numai că se distorsionează percepţia realităţii şi imaginea de ansamblu asupra realităţii cinematografice, dar se şi spectatorul va băga strâmbe.
Căci ce se întâmplă la urma urmei? Avem de-a face cu a n-şpea parte a seriei Hobbit de Peter Jackson, sau cu o puerilă demonstraţie tehnică a firmei regizorului care se ocupă de efecte vizuale (WETA)? Privim pentru clipe lungi, cum se plutesc hobbiţii într-un butoi pe apa râului, în timp ce prin preajma lor orci, elfi nemuritori şi ditamai lupi îşi fac de cap sub furtuna săgeţilor digitale. Bineînţeles, tot ce vedem, s-a realizat într-un birou, prin concursul unor specialişti cu experienţă în efecte vizuale, în timp ce Peter Jackson tocmai priza circa un metru de cocaină ascuns în spatele aparatului de cafea. Scenele de acţiune înnebunite din Hobbit sunt precum un episod de Tom şi Jerry sau de Looney Tunes transpus în Noua-Zeelandă.
Putem să ne bucurăm cu toţii cât timp ce un CGI prost este prezent doar în această calitate (ca un element spactaculos de nespectaculos), şi nu se amestecă şi nu confundă motivaţiile caracterelor, nu distorsionează imaginea care se conturează în capul spectatorului, sau poate chiar narativa însăşi.
Greu de înţeles, ce l-a determinat pe Peter Jackson să-l transforme spre sfârşitul trilogiei inelelor pe Legolas din caracterul cumpătat şi distant, cum apare în roman, într-un erou al matineelor. Felul în care acest elf metamorfozat într-un recordman al gimnasticii artistice se caţără pe un olifant de luptă – la rândul său, tot o animaţie – îl împuşcă din spate, după care alunecă asemenea unui surfer pe trompeta animalului care-şi dă duhul, constituie un exemplu clasic pentru asasinarea de caracterul, motiv pentru care nici noi nu-l mai putem lua la modul serios. Legolas a devenit un super erou, un nindja acrobatic indestructibil, iar eroi de genul lui puteau să vadă puştanii doar pe Cartoon Network în anii ʻ90. Dar, spectacolul este spectacol, şi numai după aceea poate să ne explice cineva, cui îi pasă, despre ce a fost vorba. Însă Jupiter Ascending rămâne în afara competenţelor noastre de percepţie (nici o problemă, căci oricum nu se poate percepe deloc) deoarece la baza lui se află atât de mult CGI, încât probabil nici fraţii Wachowski nu ar putea să ne mai recite acţiunea filmului. Dar ce mai, Channing Tatum, cel cu urechi de iepuri are cizme cu care poate zbura, iar programarea acestui desfrâu în acţiune, complicat peste orice măsură a comprehensiunii a durat ani de zile până să ni-l prezinte pe Tatum care distruge fără milă – şi desigur, ajutat din plin de animaţii – gunoiul galactic.
Produs rezultat în afara şedinţelor de filmare
Problema cu asemenea scene megalomane, respectiv cu filmele care abundă în ele, este faptul că CGI nu mai este folosit în scopul pentru care a luat naştere.
Trucurile digitale din Jurassic Parc şi Terminator 2 nu mai sunt simple piese din lumea animată a efectelor, ci au devenit elemente constitutive ale mediului cinematografic filmat, cu scopul de a-l completa, însă numai atunci când este nevoie de acest lucru. În Jurassic Parc 1 şi 2, dinosaurii au ţinut lumea cu sufletul la gură sub forma unor păpuşi robotice, fiind animaţi exclusiv în acele prim-planuri, unde era nevoie de prezentarea mişcării lor complexe şi rapide. Astfel, trucurile s-au consolidat reciproc. Mulţumită CGI-ului am fost convinşi că nu privim doar nişte roboţi, însă atunci când îi priveam, simţeam parcă textura tangibilă a pielii de dinosaur. T-1000 a devenit doar atunci un demon CGI, când scenariul impunea acest lucru, trupul de mercur nefiind arătat pentru nici o clipă în plus. Desigur, parţial acest lucru se datorează şi restricţiilor materiale şi tehnice, însă măcar astfel imaginile CGI nu au căpătzat valoare doar de dragul spectacolului, ci au amplificat suspansul, complexitatea scenelor, dramaturgia şi firul narativ.
În timp ce în Jurassic Parc trucurile digitale au fost mascate de ploaie, vânt şi întunericul nopţii, în Jurassic World totul se întâmplă în lumină, în faţa ecranului verde nemascat. De parcă nici măcar parcul nu ar exista, gardurile sunt înlocuite de poligoane. Imaginea când se dă de mâncare la Mosaurus nu nici mai mult, nici mai puţin decât ce se doreşte să fie arătat în cadrul filmului: o etalare ca-n bâlci a inovaţiilor tehnice şi ştiinţifice. Am putea interpreta acest lucru chiar drept un gest autoironic. Dacă spectatorul vrea în loc de pâine şi circ acţiuni mai ample, mai lungi, mai multe, şi mai colorate de CGI, atunci filmul livrează exact acest lucru. Mai corect ar fi însă să afirmăm că Jurassic World se adaptează unui trend. Fiinţe animate bagă frica în oameni animaţi într-un mediu animat – exact ca într-un film cu supereroi. Faptul că reptilele prind în zbor un elicopter este o etalare a competenţelor tehnice identică cu ce vedem în toate filmele Marvel. Spre deosebire de filmele mai vechi, nu ne este dat să trăim percepţia realităţii, să avem impresia că parcul există. Rezultatul este similar şi atunci când comparăm primele trei filme din seria Indiana Jones cu cea de-a patra parte, complet inutilă, în care Shia LaBeuf se transformă în Tarzan şi încearcă să scape pe nişte copaci CGI de maimuţele generate tot prin CGI. Şi mai tare: urmărire de maşini CGI într-o pădure CGI, filmată cu o cameră CGI fără pondere. Lipsa fizică a camerei de înregistrat – aşa cum se întâmplă şi în scena din Jurassic World în care reptilele urmăresc maşinile – contribuie la rândul său la sentimentul că totulse reduce până la urmă doar la o serie de lucrări de post-procesare, minuţios executate şi nu este vorba de o scenă rezultată în urma şedinţelor de filmare.
Răspândirea fenomenului artificialităţii
Problema constă deci în faptul că CGI astăzi nu mai este doar un instrument auxiliar. Producătorii de filme – cei care sunt mai şmecheri – se pierd pur şi simplu în marea oportunităţilor. Trebuie să fie un sentiment copleşitor să ai la dispoziţie facilităţi CGI unde poţi crea absolut tot ce îţi doreşti. Nici nu mai contează că ceea ce îţi doreşti s-ar putea să fie o prostie.
Oare să facem cum a făcut Spielberg în „epoca de piatră”, sau mai bine adăugăm la scenă 200 de preanodoni desenaţi cu migală? Am putea şi 300? Nicio problemă! Atunci unul să înşface un om şi să-l arunce în gura ditamai deschisă a monstrului din apă!
Desigur, spectatorii vor năvăli la asemenea filme căci aceste pelicule pline de trucuri digitale asigură sentimentul de escapism, la care râvneşte spectatorul din cinema. Însă, în timp ce rolul efectelor speciale şi al trucurilor vizuale ar fi în principiu contribuirea la sentimentul autenticităţii şi consolidarea narativei epice în vederea conexării faptelor incredibile de cele credibile, astăzi excrescenţa acestor efecte acoperă spectatorii ca un voal al artificialităţii. Putem să dăm exemple cât vrem, de la filmul Oz de Tim Burton (care nu-i bun la nimic), inepţiile care au urmat după Matrix din partea fraţilor tehnocraţi Wachowski, precum şi acrobaţiile de circ fără gândire din partea lui Zack Snyder sau chiar şi seria Transformers care abundă în secvenţe de acţiune incoerente. Desigur, să nu uităm nici de Avatar, care este de fapt un film de testare a CGI-ului, înghesuit în contextul narativ al lui Dancing with the Wolves.
La ce ne uităm?
Nu mai are importanţă ce se întâmplă, ci la ce ne uităm. Căci la ce ne uităm? La efecte, nu la poveste. Filmele CGI rupte de tărâmul realităţii inoculează în mod spontan o conştientizare a mediilor în spectator: el nu-şi va mai pune întrebarea, oare pentru ce naiba alunecă pe gheaţă King Kong, ci o să se întrebe, „oare cum au reuşit să iasă aşa de bine?”
Însă faptul că un film „a ieşit bine” la nivel de CGI, nu înseamnă nimic. Dacă nu avem nimic altceva de spus vis-a-vis de un nou film Wachowski, decât că CGI a ieşit bine, atunci înseamnă că nici filmul, nici CGI-ul nu au fost bune până la urmă. Căci efectele CGI nu ar avea voie să se substituie limbajului estetic al filmului. Un truc CGI funcţionează realmente bine atunci când nici nu-l observăm. Atunci când naraţiunea filmului, carisma personajelor, montajul dinamic, muzica bună, locaţiile impresionante, arta actoricească convingătoare, respectiv regia sunt mai mult pe placul ochilor şi minţii noastre, decât CGI-ul. De pildă, Gareth Edwars a creat atipicii săi monştri CGI, însă a avut curajul – şi decenţa – de a-i ţine în fundalul acţiunii (inclusiv în Godzilla). De fiecare dată când vedem aceste stranii fiinţe, întâlnirea lasă o impresie de lungă durată. Căci mai puţin înseamnă mai mult, inclusiv în acest caz. Monştrii animaţi nu distrag atenţia spectatorului pentru nici o clipă de la drama care se dezvoltă între personajele filmului şi mediul în care apar. Mai recent, o utilizare similară a CGI-ului, adică cumpătată şi discretă se prezintă în cazul Mad Max, unde trucurile de stil vechi, respectiv imaginea peisajului au fost implementate şi şlefuite cu ajutorul tehnicii digitale. Acesta este motivul pentru care praful roşu al luptelor se depune pe cerul gurii spectatorului. Degeaba aleargă Ethan Hunt spre o furtună din cifre de zero şi de unui, rezultatul nu este acelaşi ca şi în cazul operei lui Miller.
Aşa ceva rareori se observă astăzi la filmele de masă din prima categorie, căci procedurile creative sunt deja executate cu ajutorul calculatorului deloc creativ. Şi parcă ne convingem tot mai mult că rezultatul final nu contează. Regizorii şi artiştii CGI sunt atât de ocupaţi cu construirea unui munte de efecte speciale, încât uită între timp ce doresc să demonstreze cu ajutorul filmului, care este mesajul filmului, sau pierd tocmai coerenţa narativă a filmului. Căci dacă până şi în ochii realizatorilor aspectele exterioare sunt mai importante decât cele interioare, atunci nici spectatorul nu va percepe mai mult din aceste filmului, mai ales dacă autorii nici măcar nu le dau această oportunitate. Imersiunea nu va mai fi deci posibilă, nu ne vom putea pierde în lumea ficţiunii. Doar o să şedem molcom şi o să ne căscăm ochii sau vom adormi în ciclonul senzaţiilor tari. Sau poate o să încercăm să ne dăm seama cum le-a ieşit totuşi atât de reală textura blănii lui King Kong.
