În prima parte a anilor ‛80 Academia Americană de Film a trebuit să aprecieze numeroase biopicuri care au dărâmat o serie de tabuuri. Filme ca Omul elefant, Taurul furios, Amadeus, precum şi celelalte filme considerate clasice chiar şi în zilele noastre au primit, după caz, critici dure sau dimpotrivă, surprinzător de favorabile. Biografia lui Gandhi a lui Richard Attenborough aproape şi-a adjudecat singur cele 8 premii Oscar prin stilul său grandios şi a modului de prezentare ortodox, întrucât peliculele acestui film îmbină armonios lecţia de istorie cu autenticitatea biografiei eroului.
Attenborough este de altfel un adept înfocat al filmelor biografice – fapt dovedit de unele piese ale filmografiei regizorale proprii. Aceste ecranizări ale unor întâmplări reale pot fi abordate pe marginea a două tipuri de filme: dramele biografice care evocă spiritul epocii în care se petrece acţiunea (Tânărul Winston / Young Winston, Gandhi, Chaplin) şi dramele romantice (Tărâmul umbrelor / Shadowlands, Dragoste şi război / In Love and War). Regizorul – indiferent de stilul în care lucrează – prestează rezultatele cele mai bune când prezintă spectatorului omul în sine. În cazul peliculei Gandhi, obţine acest efect în ciuda faptului că, datorită hegemoniei prezentării documentariste, desfăşurarea prudentă a monodramei de multe ori rămâne în plan secundar.
Nu este de mirare că, regizorul precizează deja în textul introductiv intenţia sa de a realiza portretul eroului – plin de aventuri şi dificultăţi – prin filtrarea cantităţii considerabile de date biografice. Astfel selecţia sa este în totalitate de natură istorică. Desigur acest lucru pecetluieşte în mare măsură tonalitatea peliculei: limbajul narativ în primul rând este obiectiv, foloseşte nestingherit masa de date biografice, şi îl plasează consecvent pe Gandhi în mijlocul evenimentelor istorice internaţionale. Structura epică şi paşii alerţi ai structurii temporale sunt înţelese de la sine datorită concepţiei. Acţiunea filmului prezintă o perioadă de o jumătate de secol din viaţa militantului pentru drepturile civile.
La începutul relatării Gandhi (Ben Kingsley), apare ca un avocat tânăr şi entuziast, care pe parcursul periplului său sud-african se întâlneşte pentru prima dată cu discriminarea care afectează poporul indian. Discursurile sale, îndrumând spre rezistenţa pasivă precum şi tonalitatea sa pasională au un ecou zgomotos în rândul oamenilor simpli, dar şi autorităţile britanice sunt necruţătoare cu el. Este întemniţat, însă ca efect al experienţelor sale se hotărăşte să organizeze o mişcare pentru recunoaşterea independenţei Indiei. În cele ce urmează este dezvăluită – de multe ori prin mari salturi cronologice – toată activitatea sa publică. Filmul urmăreşte firul vieţii sale până la moartea sa neaşteptată din 1948.
Opera lui Attenborough este o panoramare. Regizorul a experimentat deja de multe ori cum se poate încorpora cariera de erou în contextul istoric. În schimb la unele ecranizări asemănătoare (mai ales la Chaplin) în mod alarmant a căzut în eroarea de a subordona povestea tendinţei de a descrie mediul, lăsând astfel drama intimă a omului goală şi fără nuanţe. Asemenea lui Churchill şi Chaplin, şi caracterul lui Gandhi oscilează necontenit pe artera evenimentelor politice internaţionale, însă în cazul lui, prezentarea largă a epocii respective este mult mai justificată (datorită modului de viaţă devotat şi centrat pe ideea de sacrificiu, viaţa sa privată fiind probabil prozaică şi lipsită de interes). Pe de altă parte, în acest caz diferitele registre istorice se îmbină perfect, nici nu trebuiesc despărţite.
Reprezentarea minimalistă a portretului devine categoric un beneficiu al producţiei. Kingsley nu a trebuit să rostească mari înţelepciuni, dar nici nu era nevoie, deoarece meditaţiile sale laconice (de exemplu despre natura tiraniei sau despre nonviolenţă) ilustrează în totalitate esenţa caracterului. De altfel personajul principal doar rareori domină o anumită scenă, în sufletul lui nu se produc mişcări tectonice, însă farmecul caracterului său, în ciuda devierilor proporţionale pătrunde prin pânza acţiunii. Regizorul nici nu se străduieşte să picteze aura moralităţii deasupra capului lui Gandhi: drumul străbătut de-a lungul vieţii sale este evidenţiat prin vorbele şi faptele sale, doar în scena de deschidere a înmormântării se însumează un oarecare stil al aprecierilor de valori scoase parcă dintr-un manual.
Filmul se constituie şi ca o frescă, însă din acest punct de vedere scenaristul John Briley parcă doreşte să realizeze prea mult. Conflictul dintre militanţii indieni care luptă pentru autonomie şi politicienii britanici inveteraţi, prezentat din diferite unghiuri, este mai mult adormitor decât interesant, deşi din partea britanicilor întâlnim câteva caractere (de exemplu Lord Irwin personificat de John Gielgud) care devin o schiţă haioasă pe parcursul evenimentelor. Cele mai apreciabile secvenţe din prelegerea de istorie al lui Attenborough sunt de fapt cele care în brutaliatatea lor elucidează asuprirea ofensatoare a indienilor atât din punct de vedere moral cât şi în ceea ce priveşte sensul dreptăţii (ofiţerul britanic deschide nestingherit focul asupra mulţimii neînarmate, paznicii uzinei de sare îi bat cu brutalitate pe indienii care protestează paşnic, populaţia declanşează un conflict sângeros la graniţa dintre India şi Pakistan etc).
Pe lângă toate acestea Gandhi este şi un veritabil film artistic. Attenborough a făcut o alegere inspirată când i-a acordat rolul lui Gandhi actorului necunoscut până atunci, Ben Kingsley. Actorul are rădăcini atât britanice cât şi indiene, şi având constituţia fizică credibilă, îşi îndeplineşte sarcina cu o smerenie şi supunere nemaiîntâlnită, astfel că în anul următor obţine bine-meritata statuetă Oscar. Nici filmul nu a dezminţit încrederea Academiei de Film: este amintit până în zilele noastre printre cele mai celebre filme biografice. Probabil nu din întâmplare.
