Am ajuns să trăim a 11-a ediţie a TIFF-ului. A devenit clar pentru oricine că festivalul reprezintă cel mai important eveniment cultural al Clujului. Să ne gândim numai ce frumos ar fi dormit oraşul sub căldura verii sau sub ropotele de ploaie rece care ne-au pus rezistenţa fizică la încercare, dacă duhul cinematografului nu l-ar fi adus la viaţă, ca prinţul pe Frumoasa din Pădurea Adormită.
Să urmărim zilele şi săptămânile următoare din vară, când oraşul de pe Someş va începe să semene tot mai mult cu un sătuc fără bivoli, dar dotat cu Mănăştur, şi ne vom convinge că TIFF-ul face Napoca mult mai frumoasă.
Dream team
Foarte important de reţinut: festivalul există datorită energiei unui clujean expatriat la Bucureşti – Tudor Giurgiu. Fără sentimentalismul său aproape desuet, acest oraş şi-ar fi trăit autosuficienţa cu aceeaşi indiferenţă vecină cu nesimţirea ca şi până atunci. Iar dacă Tudor Giurgiu ar fi rămas clujean, eforturile lui ar fi fost demult sabotate până la derizoriu de către „clujenii de bine”.
Lui Tudor Giurgiu i se adaugă o echipă energică de bucureşteni, cu neapărată menţiune pentru directorul artistic Mihai Chirilov, plus voluntari din toată ţara. Evident, contribuţia localnicilor e notabilă, nimic de zis. Dar fără fermentul dinafară această contribuţie ar fi fost în van. În Cluj trăiesc suficienţi oameni creatori şi creativi. Din păcate, oraşul, în ceea ce are el mai profund, secretă mediocritatea, o favorizează, se scaldă în ea şi o cultivă cu asiduitate.
Magnetul dezvoltării-paradigma Los Angeles
Dar destul cu adevărurile răspicate. Să ne centrăm pe aspectele mai de suflet: dacă până acum, în secolul al XX-lea şi următorul, localitatea se distingea prin remarcabila şcoală de medicină şi prin cercetarea ştiinţifică, acum are şi o instituţie culturală pe măsură. Nimic nu face mai bine urbei decât această deschidere pe care Transilvania International Film Festival o provoacă an de an. Şi nu vorbesc doar de filme. Cândva, impactul binefăcător al fenomenului TIFF se va măsura în lucrări de specialitate, după indicatori precişi. Până atunci putem spune că evenimentul pune cetatea pe harta Europei şi, de ce nu, a lumii.
De la an la an ne aşteptăm să vedem apogeul urmat de inevitabila scădere. De la ediţie la ediţie festivalul ne contrazice în această privinţă. La fiecare nou TIFF credem că am ajuns la limita puterii personale de absorbţie. De fiecare dată ni se dovedeşte contrariul. Ediţia care tocmai se apropie de sfârşit trebuia să fie una de criză. Mă îndoiesc să fi simţit asta cei care se confruntau cu dilema zilnică de a alege între 3-4-5 evenimente, toate interesante, toate de neratat, toate la aceeaşi oră.
Cu o zi înaintea TIFF-ului a avut loc la Cluj o reuniune a firmelor şi reprezentanţelor daneze care activează în România. Totul sub patronajul ambasadei daneze. Într-o convorbire în aparté ambasadorul Danemarcei la Bucureşti, Excelenţa Sa Dl. Michael Sternberg a confirmat că motivul determinant pentru aducerea conferinţei la Cluj a constituit-o apropiatul început al TIFF. Şi era vorba de firme puternice, dezvoltatoare de înaltă tehnologie, promotoare ale unui capitalism civilizat şi creator, nu mizeria care ni se serveşte zilnic, sub minciuna că asta e economia de piaţă. Iată un exemplu de modul în care un eveniment cultural poate reprezenta fermentul colaborării economice, amintindu-ne că Los Angeles a început să se ridice de la stadiul de târguşor prăfuit atunci când industria filmului s-a mutat acolo. Dacă ar exista mai multă iniţiativă din partea autorităţilor locale şi beneficiile ar fi mult mai mari.
Şi glossy şi profund
Evident, există şi aspectele negative ale festivalului. Ele sunt inevitabile atunci când un eveniment se instituţionalizează, se îmburghezeşte. Faptul că, peste tot în lume, industria filmului constituie unul din segmentele sociale dintre cele mai riguros structurate pe verticală nu simplifică lucrurile. O anumită superficialitate, o latură glossy vor constitui totdeauna produse secundare, în trena festivalului. Per total, aşa cum Sibiul e alduit cu Festivalul său de Teatru, la fel şi Clujul trebuie să protejeze şi să dezvolte festivalul său de film, o mană din foarte multe puncte de vedere.
Am urmărit cu o atenţie specială acea parte din festival reprezentată de filmele româneşti. Cel mai interesant şi demn de analiză segment mi s-a părut cel al scurt-metrajelor. Iar aici există multe semne bune.
Cel mai remarcabil se referă la abandonarea, pentru prima oară în scurt metrajele UNATC, a dezastruoasei moşteniri vizuale stil Oleg Mutu, şi, în general, o mai mare varietate de abordări decât cele reduse la ariditatea nu-ştiu-cărui-nou-val din cinema-ul românesc. Îmi amintesc, la ediţii anterioare, cum, după triumful bubuitor al filmului Marfa şi banii studenţii mândrului UNATC se întreceau în a fi epigonii lui Cristi Puiu. Or, un film à la Cristi Puiu nu-ţi reuşeşte decât dacă eşti Cristi Puiu.
Tutti frutti
De aceea am urmărit într-o stare euforică Hello Kitty (r. Millo Simulov), un scurt tipic bucureştean, dar care o rupe total cu estetica prevalentă în şcoala românească de imagine. Sigur că performanţele operatoristice se grefează pe o poveste modestă din celelalte puncte de vedere. Dar un scurt-metraj de institut se presupune că demonstrează abilităţile profesionale, urmând ca lucrările de anvergură să vină după.
La fel de interesant este Donna Must Die! (r. Ismail Jamaludin, Dragoş Dulea) o poveste de o vizualitate stilizată, în care atmosfera de film noir alternează cu imageria specifică BD-urilor. Un alt plus, nemaivăzut de la Noul Val încoace, îl reprezintă revalorizarea artei actorului. Nu mai avem actriţe cu mimică de lămâie inertă, actorii nu mai sunt reduşi la statutul de legume plimbate cu targa 90 de minute (ba chiar mai mult). Şi la titlul menţionat mai sus şi la celelalte avem, în sfârşit, actori care au fost repuşi în condiţia lor de creatori.
Aşa se face că şi într-o peliculă comercială precum În film la Naşu’ (r. Cristina Jacob) rolul păpuşii toante jucată de Diana Dumitrescu, chiar dacă nu e de mare amplitudine, reprezintă o creaţie, care funcţionează. Şi pentru că am amintit de pelicule comerciale, Tatăl meu e cel mai tare (r. Radu Potcoavă) se află în aceeaşi categorie, şi demonstrează competenţă în modelarea conţinutului, în naraţiune, în dozarea acţiunii. Fără îndoială, s-ar bucura de mare popularitate la difuzarea TV, dacă nu ar fi problema limbajului deocheat.
Ni se demonstrează şi virtuozitatea tehnici de animaţie, în Ţipătul (r. Sebastian Cosor). Avem şi o poveste ubu-escă de bună calitate în Grand Hotel Italia (r. Rodi Cotenescu). Chiar şi filmele „de bloc” au ceva proaspăt şi atractiv. De azi înainte (r. Dorian Boguţă) progresează surprinzător spre un deznodământ şi mai surprinzător, în timp ce Chefu’ (r. Adrian Sitaru) arată chiar ca o comedie haioasă de apartament. În sfârşit, să nu uităm Szufla (r. Bán Attila) care ne introduce în subtilităţile erosului sintetic ca mijloc şi metodă în descoperirea adevărului.
Am amintit doar câteva dintre scurt metraje, dar întregul calup de Romania Shorts a constituit o experienţă vizuală demnă de urmărit.
