Imaginea pe care ţi-o faci despre Liviu Ciulei este aceea a unei orchestre, în care Maestru cântă la toate instrumentele simultan, dirijează, ba se mai ocupă şi cu eclerajul, şi de scenografie. Nici vorbă aici de hiperbolă sau de clişeu jurnalistic; pur şi simplu realitatea oblige. Un portret al artistului va aluneca inevitabil în apologie, fără ca autorul să fie vinovat cu ceva.

Are cuvântul regizorul Andrei Şerban: „a fost un adevărat artist al Renaşterii, jucând la fel de stălucit diferite roluri în viaţă: arhitect, regizor, scenograf, actor, director de institute, profesor. […] Ca regizor nu cred că pot numi mulţi care au fost atât de prolifici; Liviu a lucrat în teatru şi în film şi cu succes egal în ambele domenii. Nu mulţi reuşesc să fie la fel de buni în ambele: de exemplu, nici Brook în film, nici Bergman în teatru nu mi se par la fel de buni. Ciulei e o excepţie. Pădurea spânzuraţilor e un film la fel de important ca oricare din marile sale spectacole în teatru.”
Deci: Cortina!
Stâlpii societăţii
Se naşte în 1923, copil favorizat al unei familii „de frunte”. Tatăl: inginerul Liviu Ciulley. Profesia: unul dintre marii antreprenori ai ţării şi mason. Dubla calitate îi facilitează o serie de comenzi: Biserica Elefterie, Mănăstirea Caşin, Facultatea de Agronomie, clădirea nouă a Băncii Naţionale, Antrepozitele de tramvaie, Halele, hangare, căi ferate (de ex. Turda-Cluj). Figura maternă e mai discretă, dar tot atât de importantă. „Mama mi-a încurajat toate talentele. Cu vioara ne-am chinuit 7 ani scârţâind”, îşi va aminti regizorul spre sfârşitul vieţii sale.
Debutează în baie, la vârsta pubertăţii, cu monologuri mute, în faţa oglinzii, pe fundalul sonor al apei deschise la maxim. „Mă strâmbam atât de tare încât făcusem o faţă de cauciuc”, va spune el, peste decenii. Prima critică necruţătoare o primeşte de la o mare actriţă, Mărioara Voiculescu. „Puiule, e oribil. Te strâmbi, eşti simian la fiecare vorbă! Te vindecăm noi!” Tratamentul? Un an de zile îşi lucrează expresia verbală cu plasturi imobilizându-i faţa.
Ca fiu de familie bună, la 18 ani, în 1941, Ciulei este scutit, pe şest, de încorporare, şi de soarta sutelor de mii de tineri mai puţin favorizaţi care mor pe front, întâi în Est, apoi în Vest. Ce ţi-e şi soarta: fără norocul naşterii în familia potrivită, ajungea carne de tun, ucis tragic la datorie. Lumea n-ar fi conştientizat vreodată marea pierdere.
Actor clandestin
O excursie oferită de tatăl său în Italia, chiar înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, îl aduce în faţa comorilor artei italiene. Rezultă o primă sfidare a autorităţii paterne, prin opţiunea pentru arhitectură, pe care o urmează din 1942. A doua sfidare se materializează în 1943, când începe, în paralel şi în secret, studiul actoriei, la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. Până la urmă tatăl are ultimul cuvânt. Apărut impromptu la un examen de an, în iunie 1945, asistă, fără să rostească un cuvânt, la monologul interpretat de fiul său. Acasă îşi anunţă fiul: „Eu cred că treaba asta cu teatrul… e serioasă. Bine. Construiesc un teatru.”

Inaugurat în 1946, teatrul „Odeon” avea cu două săli, una mare de 500 de locuri, alta de 200 de locuri. Tatăl îşi asumă rolul de director până la naţionalizarea din 1948 – când instituţia, devenită „a poporului”, e botezată Teatrul Actorului de Film „Constantin Nottara”; astăzi e cunoscut drept Teatrul „Nottara”. Faţă de alte instituţii de profil, handicapate de criza economică postbelică şi de inflaţia galopantă, „Odeonul” îşi permite să angajeze regizori de marcă. Ion Sava sau Ion Şahighian realizează montări îndrăzneţe, în care Liviu Ciulei joacă, face scenografia, ba uneori şi traduce piesa de jucat. E o introducere spre polivalenţa de mai târziu.
Urmează un entre acte de trei ori tragic: moare întâi marele regizor Ion Sava, care-l dirijase pe Ciulei ca actor şi-i dăduse lecţii despre regia de teatru; moare apoi, la o naştere, sora sa, şi ea actriţă a Teatrului Naţional (titulara rolului Hecate în celebrul Macbeth cu măşti al lui Ion Sava din 1947); în sfârşit îi moare tatăl, doborât de nenorocirea fiicei. „A murit tânăr şi la timp, că altfel făcea închisoare. Poate e mai bine că nu a văzut naţionalizarea: nouă ni s-a luat totul, până şi casa în care locuiam, şi pe care el o construise. Mama a fost arestată pentru vreo cinci luni pentru posesie de valută”, sună un bilanţ al memoriei târzii.
Suspect de modernism
Ajunşi aici, ne vedem nevoiţi să-i facem Maestrului o mare nedreptate. Scriind pentru o istoria internautică a filmului, vom pomeni doar în treacăt activitatea sa teatrală. Cât de cruntă e ciuntirea se poate vedea şi din cele ce urmează: materialul despre filmografia lui Liviu Ciulei e oricum vast, fără pretenţia de a fi exhaustiv. O prezentare a omului de teatru Liviu Ciulei ar trebui să ocupe cel puţin de 10 ori mai mult spaţiu pentru a-i face dreptate. Dar viaţa e, oricum, nedreaptă.
Cu scuzele de rigoare, devenim barbari şi rezumăm în rândurile de mai jos TEATRUL lui Liviu Ciulei.
Ca arhitect, Liviu Ciulei a creat, printre altele: un proiect de diplomă pentru un Teatrul al Tineretului, în 1949 (drept de semnătură primeşte doar în 1954, ca element cu origine nesigură). Continuă cu proiectul din 1961 prezentat la concursul pentru clădirea nouă a Teatrului Naţional (cea veche fusese distrusă integral de bombardamentul Luftwaffe din 24 august 1944). Liderul de atunci al României, Gheroghiu Dej, respinge proiectul pentru „modernism” (va fi acceptată versiunea arhitectului Horia Maicu – celebrul „teatru cu sombrero mexican”). Şi pe bună dreptate: futurist e un cuvânt blând pentru propunerea lui Ciulei, în consonanţă doar cu entuziasmul scientific al anilor ’60. Un alt proiect: remodelarea sălii de spectacole a Teatrului Mic, desfăşurată între 1965–1970; şi un altul: amenajarea sălii Teatrului „Alexandru Davilla” din Ploieşti, în 1972, ca o sală cu configuraţie variabilă: cu scenă frontală („cutie italiană”), sau tip arenă, cu public pe două părţi sau pe patru părţi. Tot de numele său se leagă amenajarea scenei pentru noul Teatru Naţional din Craiova.
Însă proiectul arhitectural de cel mai mare impact îl constituie transformarea Sălii Studio a Teatrului „Bulandra” într-una cu configuraţie variabilă, tip arenă, permiţând plasarea publicului pe două, trei, sau toate patru laturile spaţiului de joc. Noua rezolvare dădea alte impulsuri exprimării teatrale, favorizând geneza unor spectacole-cult din în anii ’70. Iar în 1981 va superviza transformarea sălii de spectacole a „Guthrie Theatre” din Minneapolis (S.U.A).
Cel care aduce ploaia
Ca actor de teatru debutează în 1945, la Teatrul Mic, cu rolul Richard din Încătuşarea de Philip Barry, regia Marietta Sadova. Au urmat zeci de partituri, de diferite facturi: Puck (Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, 1947, regia Ion Şahighian, Teatrul „Odeon”,); Treplev (Pescăruşul de Alexandr Pavlovici Cehov, 1949, regia Marietta Sadova, Teatrul Municipal Bucureşti); Danton (Moartea lui Danton de Georg Büchner, 1966, regia Liviu Ciulei, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”); Edgar (Play Strindberg de Friedrich Dürrenmatt, 1971, regia Liviu Ciulei, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”); Agamiţă Dandanache (O scrisoare pierdută de Ioan Luca Caragiale, 1972, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra). Stilul actoricesc al lui Ciulei poate fi catalogat drept unul predominant expresionist, uneori în cheia detaşării brechtiene, dar totodată capabil de partituri nuanţate.
Scenograful Liviu Ciulei deputează odată cu regizorul omonim: în 1946, la teatrul familiei, Odeon. Vor urma experimente vizuale dintre cele mai diverse, vocaţia sa de arhitect nefiind străină de reuşita multora dintre ele.
Ca teoretician, se remarcă prin articolul Teatralizarea picturii de teatru din numărul 2 din iulie 1956 al revistei Teatru, unul din semnalele ruperii de realismul socialist în favoarea unui teatru fidel specificului său ca artă.
Primeşte dreptul de a regiza în 1957 prin diligenţele Luciei Sturza Bulandra, după ce îi fusese refuzat în 1948 pe considerente de dosar, prin decizia unei comisii conduse de un legionar convertit la comunism. Regizează spectacole precum Omul care aduce ploaia (Richard Nash, 1957, Sala Studio a Teatrului Municipal Bucureşti, scenografia: Paul Bortnovski); Cum vă place (William Shakespeare, 1961, regia şi scenografia Liviu Ciulei, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”) spectacol considerat piatra de hotar pentru recuperarea mijloacelor de expresie specifice artei dramatice; Leonce şi Lena (Georg Büchner, 1970, regia şi scenografia Liviu Ciulei, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”) – una din imaginile scenice din spectacol ajunge copertă a volumului internaţional Stage Design Throughout the World 1970–1975.

The promised land
Cariera sa regizorală va lua o nouă turnură prin etapa americană, ca director artistic al „The Guthrie Theatre” Minneapollis. Realizează spectacole antologice cu Furtuna (William Shakespeare, 1981, regia şi scenografia Liviu Ciulei, „The Guthrie Theater” Minneapollis), Şase personaje în căutarea unui autor (Luigi Pirandello, 1988,regia şi scenografia Liviu Ciulei, Arena Stage Theatre Washington – un spectacol auto-referenţial, prefigurând montarea lui Andrei Şerban cu Unchiul Vania, la Teatrul Maghiar din Cluj în 2007) şi culminând cu apogeul creativităţii scenografice: spectacolul Pelleas şi Melisande (1989), regia şi scenografia Liviu Ciulei, Maggio Musicale Fiorentino) şi Din jale se-ntrupă Electra (Eugene O’Neill, libret Marvin David Levy, 1998, regia şi scenografia Liviu Ciulei, Lyric Opera Chicago, light design Beverly Emmons). Să mai menţionăm că Ciulei este primul regizor român de după război care utilizează proiecţii video într-un spectacol al său – Recviem pentru o călugăriţă (William Faulkner, 1982, regia Liviu Ciuleu, scenografia Jack Barkla, light design Duane Schuler, „The Guthrie Theatre” Minneapollis). A colaborat cu actriţe de film ca Diane West, Linda Kozlowski sau Frances McDormand, dar a ştiut să-şi atragă şi serviciile unui compozitor de talia lui Phillip Glass.
În întreaga sa carieră Liviu Ciulei a realizat peste 125 de spectacole, iar cu montările în care a jucat sau a realizat scenografia, numrăul lor trece, probabil, de 200.
Directorul şi Revizorul
Este director, între 1963 şi 1972 al Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”, calitate în care patronează momente mari ale teatrului românesc, precum spectacolele lui David Esrig (repetiţii vreme de trei ani la Nepotul lui Rameau, premiera 1966), Lucian Pintilie (D-ale carnavalului, 1968) şi Andrei Şerban – adus de Ciulei să monteze Iulius Cezar în 1969 (după o notabilă regie la Ubu de Jarry încă din Institut). Şi-a format o echipă de elită, din care nu lipseau Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Irina Petrescu, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Dan Nuţu, Florian Pittiş, Virgil Ogăşanu, George Mihăiţă etc. Celebrul spectacol cu Revizorul de Gogol, regia Lucian Pintilie (interzis la a doua, unii spun la a treia reprezentaţie) i-a provocat demiterea.
Ca profesor a predat cursuri de regie la Columbia University şi cursuri de actorie la New York University, regizând zeci de spectacole ale studenţilor săi.
Am rezumat la sânge activitatea extra-cinematografică a lui Liviu Ciulei. În partea a II-a vom examina creaţia sa în film.
