S-ar părea că Cristopher Lee a devenit victima etichetării (la fel ca Bela Lugosi), dar de fapt interpretările acestui simbol al filmelor de groază au fost mai personale decât ne-am imagina.
Mark Kermode în necrologul de pe pagina web a The Guardian încearcă să nege faptul că Cristopher Lee ar fi fost un fenomen remarcabil doar ca antagonist etern, ca star al filmelor de groază sau ca Dracula. Acest lucru este evident și chiar Lee a fost de această părere, dar eu cred că actorul nu a fost un artist multilateral, a fost mai mult un specialist, și această afirmație este o recunoaștere mai mare. Pentru că nu doar regizorii pot fi auteuri, ci și scenariștii, producătorii, ba chiar și actorii. Mai ales dacă sunt considerați staruri: e absolut indiferent cine scrie sau regizează actuala peliculă al lui Schwarzenegger, oricum starul este șeful. Principalii susținători ai teoriei autorului, criticii francezi, adoră faptul că un regizor se specializează pe un anumit gen, e suficient să ne gândim la Hitchcock, Carpenter sau Argento. Cum are Stejarul Austriac succes în filmele de acțiune, la fel are Christopher Lee în cele de groază, deși a apărut în nenumărate filme de alt gen. Dacă ar fi fost un artist cu o mie de fețe, și ar fi ajuns departe doar ca inamicul principal de-a lungul carierei sale fertile, nu am putea spune mare lucru despre talentul său, de care nu ducea lipsă.
Tinerețe de groază
Numele său a devenit una cu epoca de aur și cu filmele de groază în stil gotic al studioului Hammer. Primul său rol la studioul britanic a fost în pelicula Blestemul lui Frankenstein (The Curse of Frankenstein, 1957). La prezentarea acestui film, cariera sa era deja în al zecelea an, cu toate acestea a avut posibilitatea să interpreteze doar rolul monstrului lui Frankenstein, un personaj ce nu necesita foarte mult talent. Chiar și în comparație cu monștri filmelor de groază este un rol minor, deoarece filmul se axează mai mult pe personajul doctorului din titlu (interpretat de Peter Cushing), monstrul apare doar la jumătatea peliculei, pe deasupra nu scoate nicio vorbă, iar fața i-a fost mascată. Lee a fost ales pentru acest rol al monstrului de o înălțime demoralizatoarea datorită faptului că și el avea aproape doi metri înălțime.
În 1958 a fost prezentată pelicula Dracula tot cu Cushing și Lee în rolurile principale. Ecuația de protagonist-antagonist este aceeași ca și în Blestemul lui Frankenstein, dar de data aceasta Lee are mai multă posibilitate să se afirme, și nu doar pentru că el este personajul principal. A profitat și de această dată de înălțimea sa, deoarece vampirul nu e doar un monstru de groază, ci datorită puterilor sale supranaturale este și un fel de supraom printre oamenii de rând care-i înconjoară. Atât vampirul bătrân Dracula, cât și modelul după care a fost creat, voievodul Vlad Țepeș reprezintă barbaritatea Evului Mediu, iar în genul filmelor de groază – mai ales în filmele în stil gotic cu costume și cu efecte supranaturale – deseori trecutul păcătos, violent care bântuie personajul principal reprezintă intriga acțiunii. Astfel că acest rol i-a venit lui Lee ca o mănușă, deoarece a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial împotriva naziștilor, unde a avut ocazia să vadă până unde poate ajunge sălbăticia umană. La fel ca și Dracula, Lee a fost și el un suflet care a trecut prin multe într-un trup tânăr, deoarece când, la vârsta de 25 de ani, s-a orientat spre actorie avea deja în spate niște ani plin de aventuri. Circulă o sumedenie de povești incredibile și terifiante despre și de la el, și chiar dacă nu putem fi siguri de veridicitatea acestora, sunt o parte a imaginii sale. A văzut (așa se spune) ultima execuție publică cu ghilotina în Franța și a fost pasionat de istoria călăilor.
Contele Dracula a fost un aristocrat, iar Lee a fost descendentul unei familii vechi din Europa: mama lui a fost o contesă italiană, care putea să-și dovedească descendența până la Carol cel Mare (Charlemagne). Se poate deci vedea că Lee avea legături mult mai strânse cu vechiul continent decât un britanic obișnuit, fapt ce de asemenea l-a făcut potrivit pentru interpretarea contelui din Transilvania. Probabil nici Bela Lugosi nu ar fi putut primi acest rol, dacă nu ar fi fost autentic datorită originii sale. Înaine, Lee a fost considerat nepotrivit pentru actorie nu doar pentru că era prea înalt și avea vocea prea joasă, ci și pentru că, datorită trăsăturilor sale, arăta ca un străin. Se zvonea că a fost un gentleman de factură veche, iar Dracula, ca vampir nemuritor, nici nu putea fi altfel decât de modă veche. Și bineînțeles, se găsesc asemănări și între Dracula din film și Carol cel Mare, nici unul dintre ei nu putea fi altceva decât un conducători cu mână de fier.
Se naște un star al filmelor de groază
În această perioadă Lee a apărut și într-un film horror american, în opera Corridors of Blood, datată tot în 1958. În această peliculă nu a interpretat rolul unui monstru de groază, ci mai degrabă un personaj tip minion, adică mâna dreaptă a antagonistului. Personajul principal a fost interpretat de nimeni altul decât Boris Karloff, și la fel ca el și Lugosi, și Lee a fost imaginea unui studio de filme de groază de rang scăzut – de data aceasta nu mai e Universal ci Hammer – și mai apoi a primit și el roluri de eroi principali în loc de roluri de personaje negative. El și Cushing au jucat împreună într-un al treilea remake după un film Universal, în Mumia (The Mummy). Lee nici aici nu a avut multă treabă, deoarece fața în descompunere a personajului principal este acoperită de fașă, cu excepția flashback-urilor ce ilustrează povestea personajului.
Din care deducem că și acest personaj interpretat de Lee se aseamănă foarte mult cu acela pe care-l interpretează ca Dracula, deoarece este vorba de o mumie veche de mii de ani, care este readusă la viață. Dar, din cauză că, mumia este readusă la viață de un ocultist egiptean, personajul principal este și de această dată doar o creatură în lanțuri, ca în pelicula Blestemul lui Frankenstein. Aceasta este deci un regres în cariera lui Lee, dar putem să ne hazardăm și să spunem că trăsătura lui de auteur nu lipsește nici din acest film. Personajul său este mut, dar maestrul său vorbește și în locul lui, iar unele replici s-ar potrivi și cu câte-o replică de-a lui Lee. Bărbatul egiptean reprezintă spiritualitatea religioasă și ezoterismul epocilor istoriei, în opoziție cu ideea progresistă, materialistă, emancipată al omului de știință a lui Cushing și dintre cei doi – cei puțin în această peliculă – cel dintâi va avea dreptate, deoarece magia ce-l readuce la viață pe mumie funcționează.
În 1959 apare într-o peliculă, varianta Hammer al unei alte opere clasice a literaturii engleze (tot alături de Cushing). În filmul Câinele din Baskerville (The Hound of the Baskervilles), nu interpretează rolul unui monstru de groază, dar personajul său, Sir Henry Baskerville, este tot un aristocrat. Această peliculă este urmată de numeroase alte piese ale genului, bazate pe opere literare clasice europene sau britanice (Sherlock Holmes, Dr. Jekyll și Mr. Hyde, Cei trei mușchetari) și bineînțeles filme horror, nu doar sub pavilionul Hammer. Filmele sale mai noi nu s-au bucurat de un succes la fel de răsunător ca Dracula, iar din 1966 a fost din nou nevoit să îmbrace costumul de vampir, încă de șase ori. După cum mărturisea el, nu a vrut să accepte niciunul, dar acest lucru nu diminuează cu nimic calitatea sa de auteur, este doar o reacție normală la etichetare. Filmele sale cu Dracula, din ce în ce mai slabe, au reprezentat mai mult rușine, decât provocare pentru el, astfel s-a străduit să scape de acest personaj și – putem să spunem – să introducă mai mult din persoana lui în rolurile sale. Se zvonește că a avut un rol în faptul că studioul Hammer a realizat pelicula de succes Duel diabolic (The Devil Rides Out) pe baza romanelor autorului romanelor oculte Dennis Wheatley, și pelicula mai puțin reușită To The Devil a Daughter. În primul film Lee are rol de erou principal.
Dracula A. D.
În anii 1970 Lee rupe legătura cu studioul Hammer în declin, dar a acceptat roluri la alte companii, chiar și în alte țări, în epoca de aur al horrorului de studio. Cele mai memorabile sunt filmele sale italienești, de exemplu a interpretat rolul nemesis-ului personajului principal din Hercules in the Haunted World (1961) și un domn sadic în filmul The Whip and the Body (1963). Ambele filme au fost regizate de renumitul Mario Bava, și Lee a avut roluri de antagoniști aristocrați în ambele filme. De cinci ori a intrat în pielea lui Fu Manchu, acest rol i s-a potrivit de minune, deoarece interpreta inamicul principal străin (ba mai mult, din est) și ambițios, care este la fel de satanic și de neuzat ca Dracula. Ultimul său film Fu Manchu (The Castle of Fu Manchu, 1969) a fost regizat de nimeni altul decât Jess Franco – regizor de gen ca Mario Bava și specialist la filmelor horror de categoria B –, cu care a lucrat de mai multe ori. Personalitatea lui este foarte bine caracterizată de faptul că pelicula Count Dracula, regizată de Franco este filmul său de vampiri preferat, deoarece acesta este adaptarea cea mai fidelă a romanului lui Stoker. A mai jucat și într-un film horror spaniol, cu buget mic dar cu atât mai de efect, Horror Express (1972). În acest film de groază cu costume are rolul eroului principal, iar pesonajul interpretat de el nici acum nu este departe de personalitatea lui (de exemplu în film își cere scuze de la o baronesă poloneză pentru războaiele lor din trecut). De data aceasta interpretează rolul unui britanic, care este și așa un outsider, deoarece locul acțiunii este Manciuria.
Pelicula sa de groază preferată a fost Omul de răchită (The Wicker Man, 1973). Și de această dată interpretează rolul de conducător și de antagonist, dar viziunea asupra lumii a acestei pelicule nu mai este atât de alb-negru, ca în filmele sale precedente. Modernismul întră în confruntare cu forțele trecutului, dar suferă o înfrângere mai mare decât până acum. În filmele sale de până atunci, gândirea materialistă a fost contrazisă de existența supranaturalului sau de forța religiilor și practicilor tradiționale – vezi relația lui Dracula cu crucifixul și cu apa sfințită, sau magia din Mumia –, dar de data aceasta monstrul se dovedește a fi de neînvins. În mod excepțional – și după modelul modernist, al horrorului de autor – partea întunecată învinge. Pentru Lee, acest film a fost o victorie din toate punctele de vedere, deoarece a reușit să creeze ceva de necontestat într-un gen mult contestat. Personajul principal creștin practicant reprezintă lumea modernă, iar când călătorește spre insulele izolate, din periferie, locul acțiunii, parcă face o călătorie în timp. Ca om modern, are impresia că el conduce, este stăpân pe situație, dar trebuie să recunoască faptul că este doar un firicel de praf, deoarece prin intermediul localnicilor păgâni este înghițit de natură. Regizorul Robin Hardy și scriitorul Anthony Shaffer povestesc toate aceste lucruri cu o revelație finală necruțătoare și un unhappy end. Personajul lui Lee este opusul perfect al protagonistului supracivilizat, înstrăinat, abstinent: este în același timp pământesc și un hedonist spiritual. A existat și o variantă mai lungă a peliculei care a fost distrusă. Faptul că Lee susține că acele înregistrări mai există pe undeva spune multe despre el.
El interpretează rolul conducătorului păgân al insulei, care este la fel de puțin încântat de creștinism ca și vampirul al cărui nume a devenit unuil cu numele lui Lee. Să călătorim și noi puțin înapoi în timp: după Omul de răchită și filmele horror al studioului Hammer par să fie mai mult pelicule de autor, mai ales Mumia și Rasputin, călugărul nebun (Rasputin, the Mad Monk) din 1966. Omul de răchită este un horror neobișnuit, dar cel din urmă nu prea poate fi încadrat nici măcar în gen, iar din partea lui Lee putea să fie și o experiență personală, deoarece, conform spuselor sale, în copilărie a fost prezentat celor doi care au pus la cale conspirația împotriva marelui mistic. Personajul său nu mai este antagonist, ci mai degrabă anti-erou, dar și așa unul plin de contraste, după cum sugerează și subtitlul (călugăr nebun). Călugăr cu puteri tămăduitoare, care trăiește o viață destul de hedonistă: alcoolic, afemeiat, violent. Biserica consideră că dacă nu putea să-și primească puterile de la Dumnezeu, atunci probabil este în slujba Satanei, astfel eroul nostru devine un renegat. Profitând de capacitățile sale mesianice, atentează la putere, dar cu strategia „proști dar mulți” este asasinat, la fel ca și ceilalți monștri ai lui Lee. Asemenea multor personaje, dar mai ales asemenea conducătorului de sectă din Omul de răchită, este cronicarul unei lumi apuse, a cărui soartă este inevitabila distrugere. În 1974 apare ca protagonistul și antagonistul unui film Bond, Pistolul de aur (The Man with the Golden Gun). Și acest rol poate fi numit unul personal pentru el, deoarece Ian Fleming a fost verișorul lui vitreg. Personajul său se potrivește atât cu celelalte caractere ale filmelor Bond, deformate, potrivite cu filmele horror dar și cu propria sa operă. Interpretează un nemesis ce pare de neînvins: un asasin plătit, foarte scump, cu o identitate necunoscută, care nu greșește niciodată, care până la urmă vrea să conducă lumea. Este străin, ca Fu Manchu: îl cheamă Francisco Scaramanga. Este un gentilom de factură veche, de exemplu îi cere lui Bond să se dueleze cu el până la moarte, deși ar putea să-l omoare mult mai simplu.
După aceea, la Hollywood, a încercat să scape de eticheta horrorului, fapt ce nu i-a reușit în totalitate: în continuare a apărut în roluri secundare, deși odată cu înaintarea în vârstă a urcat de la rang de personaj negativ la caractere de conducere ce impun respect, dominatoare și de factură veche, a interpretat regi, preoți mari, faraoni și lista ar putea continua.
De la modern la postmodern
Deși Lee în pelicula Uncle Was a Vampire, din 1959, în regia lui Steno, a interpretat un rol parodic, de comedie, în anii 1980 a interpretat mai multe roluri autoironice și retrospective. În pelicula Casa umbelor lungi (House of the Long Shadows, 1983) – considerată și The Expendables – Eroi de sacrificiu al genului horror – a jucat, pe lângă Cushing, și alături de Vincent Price. Acest film este un metahorror retrospectiv, în care actorii iconici ai genului apar ca proprii lor fantome și umbre.
După acestea a primit roluri și de la regizori care au crescut pe filme Hammer și care se ocupau de comedii horror copilăroase, cum este Joe Dante (Gremlins 2 / Gremlins 2: The New Batch) și Tim Burton (de la Legenda călărețului fără cap / Sleepy Hollow la Umbre întunecate / Dark Shadows). Pe lângă rolurile secundare minore (Busola de aur / The Golden Compass și Hugo) nu i-a neglijat nici pe antagoniști, astfel în rândul tinerilor este cunoscut în special ca Saruman din trilogiile Stăpânul inelelor și Hobbitulși ca contele Dooku din Star Wars II. – Atacul clonelor. Se zvonește că Lee ar fi avut împuternicire de la însuși Tolkien să interpreteze rolul lui Gandalf, dar degeaba s-a luptat pentru acesta, a fost nevoit să se mulțumească cu personajul negativ. Rezonanța contelui Dooku nu e departe de cel al contelui Dracula, și ambele pelicule sunt fantasy-uri epice, mitice, ce vorbesc despre un trecut îndepărtat, chiar dacă Star Wars este plin de elemente de sci-fi (se petrece într-o „galaxie îndepărtată”, dar „acum foarte mult-mult timp”). Lee a avut un rol minor în pelicula The Resident (Inamicul din umbră) primul film al studioului Hammer reînviat, și în The Wicker Tree, remake-ul Omul-uide răchită. În ceea ce privește moștenirea lăsată de el, personajele negative ale filmelor inspirate din peliculele sale clasice toate seamănă cu el, dar nici unul dintre ei nu îl ajunge din urmă, să fie acela Arnold Vosloo din Mumia din 1999, Gary Oldman din Dracula al lui Coppola, sau Nicolas Cage în remake-ul după Omul de răchită.
În ultimii ani a făcut furori ca muzician și cântăreț de muzică heavy metal: pe lângă aparițiile sale ca invitat și el a scos albume în acest gen. Și acest gen de muzică i se potrivește perfect: heavy metal este corespondentul muzical al genului de horror si fantașy, și asemenea filmelor de groază și acest tip de muzică este acuzată adesea (de cel mai multe ori pe nedrept) de violență și de ocultism. Pe deasupra acest gen de muzică are o tradiție la fel de mare în Marea Britanie ca și literatura de groază și fantasy. Trupe cum sunt Black Sabbath sau Iron Maiden adesea polemizează pe marginea unor subiecte istorice terifiante, potrivite cu poveștile de groază. Lee, cu cele două albumeale sale povestește despre Carol cel Mare, predecesorul său, adică este un veritabil auteur ca muzician precum a fost și ca actor.
Pelicula sa preferată nu este totuși un film horror, ci Jinnah,un film biografic-istoric despre cel care a întemeiat Pakistanul. Dar, în afară de genul filmului, nici acesta nu iese din tiparele operei sale, din contră. Jinnah a fost oponentul politic al lui Gandhi, și Lee a făcut de asemenea opusul perfect al unui biopic Gandhi. El conferă față umană unui personaj rău famat, controversat dar în același timp de neclintit și remarcabil (care ar putea fi și predecesorul său faimos). Totuși Lee s-a autocondamnat la eșec: probabil aceasta este filmul cel mai convingător și cel mai matur al carierei lui (chiar dacă nu și cel mai bun), care în schimb degeaba a primit critici favorabile, a rămas la fel de necunoscut în vest, ca și subiectul lui. Pakistanezii au avut o problemă cu faptul că profetul lor a fost interpretat de un actor de filme horror, iar vestului nu i-a convenit riscul adus de tematica islamică.
Genul filmului de groază se potrivește cu imaginea de om de modă veche a lui Lee: după părerea lui Stephen King „horror-ul este la fel de conservator ca un republican din Illinois care poartă costum în dungi subțiri”. Bineînțeles că afirmația lui King este doar parțial adevărată: în ceea ce privește conținuturile sale, horror-ul este cel mai progresist gen, adesea scoate în evidență, de exemplu, probleme sociale sau subiecte tabu cu o sinceritate neobișnuită în mainstream. În schimb, în ceea ce privește narativele sale, King nu greșește. Ceea ce se poate strica într-un horror, se va strica. Tind să cred că în horror, intriga își are rădăcinile în trecut ca să fie mai greu de apreciat stricăciunile provocate de abaterea de la regulă și „refacerea”, rezolvarea problemei. A lăsa să se înțeleagă este mai de efect decât arătarea concretă, astfel, superstițiile trecutului istoric sunt mai terifiante decât știința.
Dacă Lee și-a modelat rolurile sau eticheta l-a modelat pe el, nu se știe, dar și el a recunoscut că nu i-a stat bine rolul „prințului blond pe cal alb” rolul clasic de erou al „băiatului bun” și niciodată nu a simțit prea multă înclinație spre ele. În filmele horror ale studioului Hammer autenticitatea a fost la fel de importantă ca în filmele de acțiune, de exemplu, unde nu actorii ci atleții și maeștrii ai artelor marțiale devin staruri. În categoria B este ușor să faci filme de gen, și din cauza bugetului mic, care garantează libertatea creatoare. Probabil că și imaginea lui Lee de om de modă veche l-a predestinat pentru a interpreta roluri de antagoniști și personaje din filme de groază, căci a romanticizat (?) trecutul, viziunea lui despre lume și-a avut originea dintr-o lume străveche (și poate tocmai din această cauză a considerat ca film preferat pe Jinnah, care pune Estul tradiționalist – spiritual în opoziție cu Vestul progresist – materialist). Deci Lee nu a fost nicidecum un artist neînțeles, a fost mai degrabă starul horror și antagonistul perfect.
