Când va fi posibilă o examinare sine ira et studio a carierei lui Sergiu Nicolaescu, va ieşi în evidenţă caracterul multilateral, uneori mai mare ca viaţa, al personalităţii sale. Va rămâne pentru totdeauna un personaj controversat, dar important e să fie analizat atât cu relele cât şi cu părţile sale bune.
Documentar
Înainte de a regiza filme de ficţiune, şi-a făcut mâna prin câteva producţii de scurt-metraje documentare. Puţin cunoscute publicului, ele mărturisesc o personalitate creativă cu certă vocaţie cinematografică. Relansate, ar obliga la o reevaluarea a cineastului Sergiu Nicolaescu.
Operator subacvatic la Pasărea furtunii (film proletcultist în regia lui Dinu Negreanu, 1957), va realiza câteva pelicule proprii genului numit eseu documentar. O primăvară obişnuită (1961) şi Memoria trandafirului (1962) constituie studii de imagine în tehnica time lapse prin utilizarea macrofotografiei. Coagulând din secvenţe spectaculoase prin ele însele nişte enunţuri filmice coerente, titlul amintit la urmă ajunge la Cannes, fiind remarcat şi vândut unor distribuitori americani, precum Columbia – care va deveni distribuitorul american al regizorului pentru filmele sale de acţiune, dar şi televiziunii franceze.
Cel mai realizat eseu documentar este Lecţie în infinit (1963) dedicat paraşutiştilor. Imagini de un spectaculos necăutat puse în asociere cu scene pur artistice dau naştere unor concepte noi, veritabile îngemănări între dans, plutirea liberă şi impresionism filmic. Rezultatul nu pune accent pe senzaţionalul la prima mână, ci stabileşte conexiuni mai subtile cu structura intimă a căderii libere, cu ideea de zbor. Din păcate, e un film la fel de cunoscut în România ca manuscrisele de la Marea Moartă.
Gendaigeki
Filmele cu subiect contemporan realizate de Sergiu s-ar cuveni reevaluate odată cu trecerea timpului. În cazul lor se confirmă conceptul „documentare de ficţiune”, consacrat de criticul american Bill Nichol. Prin ele însele, că vor sau nu, filmele artistice documentează un ev, mentalitatea prevalentă a timpurilor respective, atmosfera în care trăia societatea la momentul dat.
Spre exemplu, Zile fierbinţi (1975) pornit de la un eveniment real din 1963 (fabricarea primei elice româneşti de navă) reflectă optimismul tehnocraţiei româneşti într-un moment de (încă) boom economic. Întâmplător, jocul actoricesc monocord şi fără nuanţe al regizorului se potriveşte contextului şi nu ar trebui să contrarieze.
Accident (1977) va rămâne, pe lângă intriga realistă, fără înflorituri şi patetisme, prin jocul unor George Mihăiţă sau Ştefan Mihăilescu Brăila. Primul realizează un memorabil portret de inadaptat la exigenţele societăţii socialiste. În acelaşi registru, dăm peste destule rateuri, ca Viraj periculos (1983), dar şi peste una dintre puţinele comedii româneşti produse între 1965–1989 la care se putea râde, Nea Mărin miliardar (1979).
Fantezia
De-a lungul carierei, dar mai ales după 1989, regizorul face dovada unei capacităţi de confabulare foarte dezvoltată, în declaraţiile sale. De aceea spusele acestuia trebuie primite cu extremă precauţie, unele dintre declaraţii frizând mitomania. Spicuim câteva:
- ar fi fost de faţă în timpul evenimentelor din Ungaria, în 1956;
- ar fi asistat la execuţiile ordonate de Che Guevara după victoria revoluţiei cubaneze;
- ar fi fost prezent în Congo în timpul luptelor fratricide între Mobutu, Moise Chombe şi Lumumba;
- i-ar fi despărţit la Paris pe Elizabeth Taylor şi Richard Burton, pe când aceştia se băteau ca orbii;
- ar fi fost la un fir de mustaţă să ia rolul lui James Bond în prima producţie a ciclului, Din Rusia cu dragoste (1963); se pare că Sean Connery i-a suflat rolul în ultimul moment;
- producătorul american Richard Davis i-ar fi propus trei producţii: un musical după Visul unei nopţi de vară, un western şi un policier;
- ar fi participat din prima clipă la construirea studioului de la Buftea (în condiţiile în care lucrările începuseră cu 4 ani înainte ca el să ajungă la studioul „Al. Sahia”. Vor fi terminate cu şase-şapte ani înainte ca Nicolaescu să intre în lumea filmului de ficţiune);
- pentru Mihai Viteazul ar fi avut la dispoziţie un cast format din Elizabeth Taylor, Charlton Heston şi Richard Burton, iar înaintea lor, chiar Orson Welles i-ar fi promis că-l va juca pe domnitor; conducerea politică a ţării schimbându-şi părerea, a trebuit să se mulţumească cu Ioana Bulcă, Amza Pellea şi Ion Besoiu;
- în timpul războiului ar fi câştigat automate şi grenade jucând la poker cu soldaţi germani; şi ceasuri, făcând acelaşi lucru cu soldaţi sovietici etc.
Starea civilă
Nicolaescu a fost căsătorit de trei ori: câteva săptămâni în 1964, apoi, de la sfârşitul anilor ’70 până în 1990 cu a doua soţie, care l-a părăsit, plecând definitiv din ţară. În ultimii ani a trăit cu a treia parteneră.
Amprenta americană
Regizorul îşi recunoaşte filiaţia spirituală cu filmele americane văzute în copilărie. Citate culturale din acestea pot fi recunoscute din belşug în filmele din seria Comisarilor. Pe de altă parte, spectaculozitatea secvenţelor de acţiune ia multe din reţetarul superproducţiilor de gen yankee transplantându-le în spaţii româneşti. O influenţă sigură şi recunoscută deschis este cea din Îngeri cu feţe murdare (Angels with Dirty Faces, r. Kertész Mihály a.k.a Michael Curtiz, 1938), pe care îl citează copios în Duelul (1981).
Scăderile
Foarte de timpuriu se vădesc limitele artistice ale regizorului. La început, pasiunea mic burgheză pentru baruri, localuri de noapte şi jocul de cărţi (apar des în producţiile nicolaesciene!). Apoi se inserează subtil o pasiune a scenelor atroce (vezi naşterea în biserică, pe masa altarului – în Osânda (1976) reluată şi în 15 (2004); explozia fiului comisarului Moldovan, sub ochii tatălui, victimă a bestialităţii legionarilor conduşi de Paraipan – în Revanşa (1977–1978). Ritmul japonez de lucru pe care îl impune şi şi-l impune regizorul (de multe ori două, chiar trei sau mai multe filme pe an, dacă le numărăm şi pe cele străine la care a lucrat) se traduce şi în scăderea calităţii. Devin tot mai frecvente filmele slabe, ba chiar la cele de marcă devine evidentă graba, faptul că au fost puţin gândite (exemple: Revanşa (1977–1978); Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1980); îşi spune cuvântul neatenţia, uneori în filme altfel pregătite cu meticulozitate (exemplul timpuriu e coafura eroilor din Cu mâinile curate (1972) – actorii şi figuraţia au părul aranjat ca în civilie, după moda bunilor ani ’70, inclusiv perciunii bărbăteşti caracteristici – distrugând toată iluzia temporală pe care decorul minuţios reconstituit se străduieşte s-o inducă). Vezi, la acelaşi capitol, secvenţa de sfârşit din Zile fierbinţi (1975) – filmată plat, fără har, în pripă.
Ruptura de scenarişti riguroşi, ca Titus Popovici, absenţa unor capete limpezi care să-l tragă de mânecă atunci când o ia pe arătură se resimte în din ce în ce mai multele rateuri, filme oarecare, gafe scenaristice şi regizorale. După 1990 situaţia se agravează. Pe fondul crizei vârstei a treia şi a ravagiilor făcute de andropauză intervin şi alte marote: în filmele postrevoluţionare, mai ales de la Orient Expres (2004) încoace, destul de vizibil şi la Triunghiul morţii (1999), regizorul joacă roluri de macho tomnatici, după care toate personajele feminine cad în limbă, şi pe care, în mod corespunzător, toate personajele masculine le invidiază copios.
Tenebrosul
În contextul tulbure al Revoluţiei figura lui Sergiu Nicolaescu transpare ca unul din complotiştii anti-ceauşişti cei mai activi. Îşi pune la contribuţie legăturile sale din rândul comandanţilor militari, aducând câteva mari unităţi la Bucureşti, pe răspundere proprie. Aceste unităţi vor fi responsabile pentru o bună parte din distrugerile şi pierderile de vieţi consecutive fugii lui Ceauşescu.
Apoi va deveni parlamentar vreme de 22 de ani neîntrerupt. În calitate de preşedinte al comisiei parlamentare de investigare a evenimentelor revoluţionare, va face multe pentru a îndrepta opinia publică pe căi greşite şi pentru a ascunde adevărul.
Coproducţiile
Secund al lui Robert Siodmak la Bătălia pentru Roma (1967), regizează Lupul mării (1973), Căutătorii de aur (1975), Insula de aur (1977), seria de patru filme după James Fenimore Cooper (1968), dar şi două coproducţii româno-franceze, Wilhelm Cuceritorul (1980) şi François Villon (1989). Şi multe altele.
Deceniile deplinei libertăţi
După 1990 va produce o grămadă de filme. În ordine cronologică: Oglinda (1992), Punctul zero (1996), Triunghiul morţii (1999), Orient Express (2004), 15 (2004), Supravieţuitorul (2008), Carol I (2009), Poker (2010), Ultimul corupt (anunţat pentru 2013). Fără excepţie, ele tind spre punctul zero al creativităţii filmice, sunt cele mai ruşinoase din cariera sa şi, de la un film la altul, demonstrează că se poate cădea şi mai jos decât producţia anterioară. Sunt filme desuete, prăfuite, mărturisind o vână tot mai anemică sub aspectul creaţiei regizorale, osificarea în formule deja ştiute şi repetate pentru că au devenit a doua natură (sau prima?). Pe scurt, ele constituie spectacolul decăderii totale şi ar trebui evitate.
Final de capitol
Ce rămâne de pe urma unei activităţi întinsă pe şapte decenii, cu câteva zeci de filme la activ, cu altele în care a jucat ca actor? Ce rămâne de pe urma actorului, scenaristului, regizorului, macho-ului, revoluţionarului, omului de acţiune, cascadorului, scafandrului, paraşutistului, călăreţului, rugbystului, boxerului, pistolarului, omului politic – bref, a lui Sergiu Nicolaescu? În ultimă instanţă, documentarele, o capodoperă (Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, 1972), un film istoric solid (Mihai Viteazul, 1971), două filme poliţiste (Cu mâinile curate, 1972 şi Ultimul cartuş, 1973), un film de capă şi spadă (Nemuritorii, 1975), o comedie pasabilă (Nea Mărin miliardar, 1979) şi un foarte bun film de atmosferă (Ciuleandra, 1984). Personal, aş reconsidera foarte serios şi pelicule ca Zile fierbinţi (1976) şi Accident (1977). E mult, e puţin? Aş spune că e destul, lăsându-i regizorului ultimul cuvânt, dintr-un interviu luat pentru Almanahul Cinema 1973:
„Ca să-mi dau seama dacă sînt fericit trebuie să am un moment de răgaz şi, deocamdată, eu sînt în plin mers. Nu am dreptul să mă opresc, iar din mers pot spune doar că succesul are un gust amar.”
