Răspunsul la întrebarea din titlu este foarte simplu: da, există. În ceea ce priveşte teoria autorului muzicii de film, Jack Sullivan oferă o interpretare împinsă oarecum într-o extremă în volumul său Hitchcock’s Music: în opinia lui muzica filmelor Hitchcock a fost compusă de regizorul însuşi, compozitorul fiind doar un specialist care a pus pe note viziunea maestrului (sau mai degrabă percepţia auditivă, în acest caz).
Din păcate interpretarea mult prea vagă oferită în acest volum nu permite identificarea esenţei muzicii hitchcockiene, căci în mâinile maestrului până şi tăcerea devine un mijloc al contextualizării. În această lucrare, voi încerca să definesc şi să prezint cinci idei muzicale care pot fi considerate laitmotivele filmelor de Hitchcock, în ciuda faptului că NU autorul este compozitorul lor.
Muzica ajută în rezolvarea crimei
În articolul despre giallo am amintit deja că unul dintre elementele caracteristice ale filmelor de horror italiene este faptul că o piesă muzicală îl ajută pe detectiv în investigarea omorurilor de. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este, desigur, Marcus Daly şi cântecul de copii din Profondo Rosso, care prima dată îl înnebuneşte, dar după aceea îl ajută pe martorul ocular al crimei în rezolvarea cazului. Această metodă neortodoxă în investigaţie este prezentă în multe dintre filmele lui Hitchcock, apărând prima dată sub forma temei Mr. Memory din filmul 39 de trepte (The 39 Steps). Spre sfârşitul filmului, caracterul lui Robert Donat se fâţâie neliniştit în scaun când aude o melodie cunoscută, dând-şi seama numai după o vreme când a auzit-o pentru prima dată. În lucrarea menţionată, muzica joacă un rol important nu doar în rezolvarea crimei; în timpul investigaţiei încă o persoană îşi pierde viaţa.
Rămânând la primele filme de Hitchcock, există un exemplu şi mai reprezentativ: în Femeia dispărută (The Lady Vanishes) muzica înglobează un important mesaj de spionaj. Bătrâna profesoară de muzică, Miss Froy transmite informaţiile obţinute contractanţilor săi prin memorarea melodiei, cântecul popular fiind de fapt o formă de comunicare mascată, reprezentând şi un indiciu privind dispariţia profesoarei. Motivul muzicii care îl dă în vileag pe cel vinovat l-a urmărit pe Hitchcock şi în America: în filmul său Îndoiala (Shadow of a Doubt) el prelucrează o temă de autorul maghiar Ferenc Lehár (Văduva veselă / Víg özvegy), demascarea unui ucigaş serial profilat pe văduve. Prima dată îşi aminteşte de acest motiv tocmai nepoata ucigaşului, ea panicând nu din cauza muzicii, ci deoarece îşi aminteşte de titlul piesei muzicale şi începe să se simtă în pericol în mijlocul familiei. Desigur, nici noile tentative de omor nu se lasă mult timp aşteptate…
Deşi de cele mai multe ori facilitează prinderea criminalilor, câteva compoziţii muzicale reuşite ale filmelor Hitchcock sunt capabile şi de a-i salva pe cei nevinovaţi. În deznodământul filmului din 1956, Omul care ştia prea mult (The Man Who Knew Too Much) figura lui Doris Day este ajutată în găsirea fiului răpit de melodia Que Sera, Sera: melodia cântată la volumul maxim conduce până la urmă la copil. Muzica acţionează într-un mod similar în achitarea unui om inocent: victima confuziei, Manny, care a fost încarcerat în urma unei neînţelegeri. Bărbatul este muzician, la începutul filmului chiar îl vedem cum încântă publicul cu interpretarea sa virtuoasă. Deşi instanţa nu este înduioşată de acest fapt, ei ar fi ferm convinşi de nevinovăţia lui Manny dacă ar fi văzut măcar un singur film de Hitchcock, căci în operele autorului…
…criminalul niciodată nu se pricepe la muzică
Un element constant al filmelor Hitchcock este fie incapacitatea criminalului de a savura muzica, fie pierderea abilităţii de a face muzică. Un exemplu în acest sens găsim chiar în primul film sonor al lui Hitchcock, Şantaj (Blackmail) transpus din film mut în acest format mai modern. Un element nou în varianta implementată este melodia Miss Up to Date, pe care protagonistul o aude chiar înainte de omorul comis, în interpretarea victimei sale. Deşi s-a familiarizat cu filmul sonor numai de câteva luni, deja în această lucrare Hitchcock foloseşte muzica într-o manieră specială pentru a ilustra remuşcările de conştiinţă ale sufletului păcătos.
După comiterea faptei, ucigaşii niciodată nu-şi pot continua cariera muzicală, oricât de bine pricepuţi ar fi fost ei înainte. În mod ironic, în finalul filmului Tânăr şi nevinovat (Young and Innocent) The Drummer Man este tocmai melodia pe care basistul nu o poate interpreta, tentativa lui neizbutită fiind considerată cel mai important semn al vinovăţiei în cazul ucigaşului mascat în negru. În filmul Funia (Rope) din 1948, doi ucigaşi amatori încearcă să comită crima perfectă, însă labilitatea psihică a lui Phillip Morgan îşi spune cuvântul, el cedând presiunii la care sunt supuşi „oamenii superiori” şi astfel nu reuşeşte să interpreteze la pian piesa Perpetual Motion de Francis Poulenc. Nici modul în care suspiciosul Rupert Cadell se joacă continuu cu metronomul nu facilitează sarcina ucigaşului, care greşeşte toate notele şi până la urmă alege să încheie abrupt spectacolul. După o vreme acest motiv a devenit atât de prezent în opera hitchockiană, încât în filmul Spaima pe scenă (Stage Fright) regizorul deja a şi mizat pe răsturnarea acestei situaţii. Eve Gill, interpretată de Jane Wyman, încearcă să obţină o mărturie privind asasinarea soţului ei din partea cântăreţei Charlotte Inwood, interpretată de Marlene Dietrich. În timpul unui spectacol, prestaţia divei este întreruptă de apariţia unui copil cu o păpuşă plină de sânge, iar cântăreaţa, bineînţeles, nu-şi mai poate continua numărul. În optica lui Hitchcock şi în baza filmelor anterioare, aceste lucru egalează deja cu o mărturisire.
Jocuri diegetice
Tot în legătură cu Giallo am amintit că o trăsătură importantă a genului este şi muzica diegetică (cea care se ascultă în universul filmului) care apare desigur şi la Hitchcock. Din acest punct de vedere cel mai elocvent exemplu este Fereastra din spate (Rear Window), care nu utilizează aproape deloc muzică de fundal, toate elementele muzicale provenind de undeva de aproape, din radio şi picup. Tema principală a filmului (cu titlul Liza) se naşte în faţa ochilor noştri, aşa cum un compozitor îşi termină piesa după mai multe încercări tocmai în finalul filmului. Pe lângă piesele originale ale compozitorului Franz Waxman sunt folosite peste douăzeci de piese din alte surse, care asigură efectul maxim chiar şi la un volum aproape imperceptibil.
Pe partea diametral opusă muzicii diegetice se află liniştea absolută. În mai multe filme ale sale Hitchcock a experimentat cu lipsa completă a muzicii sau cu foarte puţină muzică, un prim exemplu în acest sens fiind Hanul Jamaica (Jamaica Inn), ultimul său film realizat în Marea Britanie, unde Hitchcock a păstrat doar coloana sonoră, în rest renunţând cu desăvârşire la muzică. Din motive puţin mai complexe lipseşte muzica şi din filmele Barca de salvare (Lifeboat) şi Funia (Rope), unde pe lângă coloana sonoră există doar câteva elemente de muzică diegetică. În aceste filme Hitchcock a fost fascinat de aspectul realistic, în cazul celui de-al doilea film întreaga acţiune având loc în timp real, iar aici o muzică de fundal necorespunzătoare ar fi şi mai stridentă. Totuşi, cel mai reprezentativ exemplu al filmului hitchcockian fără muzică este Păsările (Birds), unde ea lipseşte cu desăvârşire, doar cârâitul păsărilor (generat în mod electronic) însoţeşte întâmplările fioroase. De multe ori cele mai interesante jocuri diegetice încep în momentul în care Hitchcock apare în film – se ştie că regizorul îşi face apariţia într-un fel sau altul aproape în toate filmele sale. Există numeroase legături muzicale foarte interesante între apariţiile sale şi muzica folosită: în cazul filmului Fereastra din spate Hitchcock apare ca ceasornicar în apartamentul compozitorului, comentând astfel relaţia dintre regizor şi muzică (în sensul că el este cel care stabileşte durata fiecărei piese muzicale). Există şi cazuri în care Hitchcock îşi face apariţia cu ajutorul mijloacelor muzicale: în filmul Străini în tren (Straingers on a Train) el încearcă să urce un violoncel imens în vehicul; avea obiceiul de a da concerte bizare în cadrul propriei emisiuni televizate, de pildă cânta la tobe bătând cu oase. Aici trebuie să menţionăm şi faptul că apariţia lui Hitchcock în filmul Cortina sfâşiată (Torn Curtains) este însoţită tocmai de genericul acestui program, compozitorul John Addison atrăgând astfel atenţia asupra regizorului aflat în holul hotelului.
Jocuri cu muzica clasică
De multe ori nici nu observăm cele mai interesante jocuri muzicale ale filmelor Hitchcock, căci indiciile ascunse ale regizorului sunt atât de complexe, încât e nevoie de o diplomă în istoria muzicii pentru a le observa. Hitchcock s-a jucat prima dată cu muzica clasică într-unul dintre primele sale filme cu sonor (în Murder!): în singurul episod relevant din punct de vedere muzical, Sir John Menier ascultă Tristan şi Isolda în timp ce se bărbiereşte, meditând într-un monolog intern asupra soarta fetei pe care o consideră nevinovată. Piesa de rezistenţă a romantismului wagnerian se pretează de minune textului monologului, tema iubirii prinde conturi în momentul în care Sir John dezleagă misterul. Deoarece atât filmul sonor, cât şi montajul muzical se aflau la momentul respectiv într-un stadiu începător, muzica provine dintr-un player ascuns în afara imaginii. Simfonia V de Beethoven apare în două opere hitchcockiene, prima dată chiar în introducerea filmului Murder!, unde îşi are rolul datorită titlului alternativ al simfoniei: Simfonia sorţii. Sub această denumire reprezintă preludiul perfect pentru o poveste în care criminalul ajunge la închisoare numai după eforturi îndelungate şi în urma unui tertip viclean. Aceeaşi melodie are deja un alt sens în filmul Sabotage din 1942. În cel de-al doilea război mondial, BBC şi-a ales acest faimos preludiu drept generic, căci tema lui Beethoven corespunde în alfabetul Morse literei V, care în acest caz este un simbol pentru victorie (Victory). Americanul Barry Kane începe să fluiere melodia în mod absolut spontan, ceea ce în acest film de puternică propagandă capătă un înţeles total opus faţă de filmul Murder!.
Pe lângă Simfonia V, filmul Sabotage se poate mândri cu încă o curiozitate muzicală: la un moment dat, Barry se întâlneşte cu pianistul orb, care de-a lungul întregii sale vizite cântă la pian. Cum necum, piesa interpretată este o lucrare de compozitorul orb Frederick Delius! Pe lângă aceste referiri directe, există şi alte piese de muzică clasică care se regăsesc în muzica lui Hitchcock: operele lui Poulenc apar în genericul filmului Funia (Rope), iar Tristan şi Isolda a constituit punctul de plecare pentru Ameţeala (Vertigo) lui Bernard Herrmann. Un rol important îl universul hitchcockian îi revine şi valsului.
O finală muzicală de zile mari
Deşi Hitchcock rareori a avut şansa de a oferi filmelor sale un complet spectacol muzical, în variantele din 1934 şi 1956 ale peliculei Omul care ştia prea mult (The Man Who Knew Too Much) povestea se desfăşoară pe fundalului unui concert. Compozitorul Arthur Benjamin a compus cantata Storm Clouds special la cererea regizorului; după varianta originală a filmului, piesa muzicală a fost pe alocuri modificată uşor şi a fost introdusă şi în remake. Schimbările necesare ale variantei ulterioare au fost făcute de Bernard Herrmann, compozitorul apărând în figura dirijorului prezent în studioul amenajat ca o copie perfectă a Royal Albert Hall.
Atât similitudinile cât şi diferenţele dintre scene sunt foarte interesante. În ambele filme relaţia dintre muzică şi păcat capătă o interpretare în spiritul tradiţiei hitchcockiene: ucigaşii nu arată respect faţă de muzică, ba chiar vor să zădărnicească armonia perfectă a operei cu o împuşcătură. În ceea ce priveşte diferenţele, Hitchcock e mai îndrăzneţ cu montajul muzical în remake. În această variantă el nu scurtează concertul, opera de 9 minute se derulează în întregime, fără tăieturi, fără efecte sonore şi fără dialog. Cealaltă diferenţă relevantă se manifestă în succesiunea cadrelor: în timp ce în varianta originală vedem aproape numai cadre luate de aproape cu publicul şi cu orchestra, în remake Hitchcock foloseşte mult mai multe cadre luate de depărtare, respectiv totaluri, poate şi din cauză că astfel doreşte să prezintă într-o lumină favorabilă macheta lui Royal Albert Hall, realizată din bani grei.
Cu zece ani mai târziu, Hitchcock procedează la fel şi în finala Cortinei sfâşiate, când leagă deznodământul filmului de premiera unei piese muzicale: aici Michael Armstrong şi prietena ei reuşesc să evadeze de autorităţile est-germane în timpul unui spectacol de balet. Coregrafia realizată pentru film a fost inspirată de opera Francesca da Rimini de Ceaikovski, dansul fiind întrerupt până la urmă de o falsă alarmă de foc. Deşi nu s-a reuşit recâştigarea nivelului de energie al spectacolului original care a fost sursa de inspiraţie pentru scena în cauză, deznodământul filmului Cortina sfâşiată constituie totuşi o bună sinteză a fineţurilor muzicale hitchcockiene: muzica clasică prezentă sub formă diegetică îi salvează pe eroi, dansatorul care interpretează rolul negativ nu reuşeşte să-şi termine prestaţia, în plus, totul este încadrat într-o spectaculoasă producţie muzicală – o combinaţie ce numai lui Hitchcock putea să-i reuşească.