Poate că în nici o ţară nu s-au creat atâtea filme geniale, interzise de regimul comunist, ca în Cehoslovacia. Ulterior este greu de crezut că aceste filme într-adevăr s-au produs, şi în loc să fie distruse, s-a aşternut praful pe ele într-un sertar, până a catadicsit cineva să le observe. Regimul nu a fost amabil cu Noul Val ceh. Filmul Kolja, turnat la doar şase ani după schimbare orânduirii, ne povesteşte despre sfârşitul regimului de acolo.
Frantisek Louka (Zdeněk Svěrák) după ce pierde încrederea partidului şi totodată şi postul de violoncelist la Filarmonică, fără familie şi fără loc de muncă permanent, îşi petrece timpul cu femei, cu reînnoirea inscripţiilor de pietre funerare, şi ocazional (la crematoriu) mai cântă la violoncel – dar toate acestea nu sunt suficiente pentru achitarea facturilor de încălzire sau peticirea şosetelor găurite. După o scurtă ezitare primeşte oferta unui amic, se căsătoreşte cu o rusoaică (sovietică) pentru a o ajuta să obţină paşaport ceh (şi viză la germani). Nu este prima căsătorie de interes în istoria cinematografiei, dar poate este singura care formează cadrul pentru interesantul tertip scenografic potrivit căruia femeia dispare, lăsându-l pe micuţul Kolja în îngrijirea burlacului afemeiat. Haideţi să recunoaştem: am auzit întâmplări mult mai dure despre epoca respectivă, astfel totul pare verosimil şi picanteria lucrurilor rezidă în faptul că nimeni nu iubeşte ruşii (sovieticii) nicăieri pe lumea aceasta – cu atât mai puţin mama eroului nostru seducător – şi totodată împrumută o nuanţă delicioasă povestirii.
Kolja apare în faţa comisiei de decernare a premiului Oscar în cel mai potrivit moment: datorită războiului rece îi face sceptici pe americani (şi odată cu ei şi Academia devine reţinută) faţă de tot ce are legătură cu sovieticii (caracterul rusesc clasic rămâne încă apreciat de aceştia) dar apun vremurile inamicului roşu şi apare un nou conflict (războiul din Golf). La sfârşitul anilor ‛90 presiunea războiului rece slăbeşte în jurul premiilor Oscar, începe perestroica şi glasnostul. Sub glazura politică se ascunde o veritabilă poveste demnă de Oscar: între doi străini, bătrânul ceh şi copilul rus se dezvoltă un sentiment de dragoste (paternală), motiv arhicunoscut la Hollywood, dar o prezentare atât de afectuoasă şi vitală, echilibrată între kitsch şi artă, numai cehii ştiu cu adevărat să facă.
Esenţa problemei, precum zicea Howard Hawks constă în scene (într-un film bun sunt măcar trei scene bune – nici una proastă). Şi aici vedem un şirag de scene, imagini şi situaţii despre ultimele zile al socialismului muribund, Praga discordiei din aceea perioadă, nuntă artificial regizată, audiere „adevărată”, contrast sat-oraş, numai fapte verosimile, după 20 de ani putându-ne amuza pe seama trimiterilor şi expresiilor care nu mai trebuie să se sprijine pe subversivitate, pe subtext, ci pot zugrăvi fără perdea toate aspectele comunismului. Datorită acestor scene primele două treimi din film sunt elocvente. Ridiculizarea reală sau imaginară a mitului panslav, înşiruirea drapelelor naţionale, legende urbane preluate, efectul culturii ruso-sovietice asupra Europei sunt reproduse cu fineţe.
Miza adevărată pentru obţinerea Oscarului devine tot mai accentuată: relaţia tată-fiu, deschiderea copilului, care iniţial nici nu vrea să vorbească, scena când află că bunica murise, mămica a dispărut (partea cea mai frumoasă a filmului, când copilul foloseşte rozeta duşului mobil ca telefon şi între timp plânge neconsolat) şi în această ţară nu mai are pe nimeni, în afara bătrânului ceh, care se află în bucluc mulţumită chiar neamului său rusesc. Neîmpăcata istorie se unifică: asupritul ceh dădăceşte asupritorul rus. Este o formulă splendidă, nimic mai potrivit pentru un Oscar. Pe deasupra cunoaşterea istoriei aşează spectatorii alături de autor, ei pot vorbi siguri de sine despre această prietenie neobişnuită, conştienţi de faptul că perioada descrisă nu se mai întoarce niciodată.
Conform filmului documentar de pe DVD, pentru rolul lui Kolya, în ultima clipă au găsit băieţelul potrivit, altul mai potrivit nici n-ar fi fost: băiatul este o alegere reuşită, micuţul preferat veşnic alintat de mamă şi de bunică . Acest aspect se poate percepe ca trucaj ieftin (folosind un copilaş sau un câine poţi vinde absolut tot) dar copilul a fost integrat atât de organic în dramaturgia filmului, încât ar putea înduioşa inima celui mai glacial critic, copilul este pe deasupra un rus get-beget, nefalsificându-se acest aspect cum nici finalul n-a ajuns să fie măsluit, modelat în aşa măsură (muzical, imagistic) încât să poată trece de filtrele anti- kitsch dintre cele mai severe.
Întreprinderea familiară cehă a lui Sverek (bătrânul Zdenéc scriind şi făcând jocul de rol, Jan băiatul lui preluând regizoratul şi funcţia producătorului) a realizat încă două filme asemănătoare (Obecná skola / Şcoală generală, 1991; Vratné lahve / Empties, 2007) cu nimic mai slabe decât Kolja, însă acesta obţine cel mai mare succes – pentru că s-a vândut bine în Occidentul plin de sine, care avea impresia că ştie ce fel de lume exista aici înainte de 1989. Independent de toate acestea, filmul este scris, jucat şi transpus pe ecran într-o manieră fină, cursivă şi sensibilă, plină de empatie cehă şi o atenţie deosebită pentru detalii.
