Capacitate inovativă, recunoaştere globală, Bergman – suedezii chiar că au muncit pentru succes pe parcursul deceniilor trecute. Dar va fi suficient acest efort şi pentru deceniile următoare? Cum se poate evita o nouă criză? Ce sunt ei în stare să creeze după Bergman? Şi, întrebarea cheie: există viaţă după Bergman?
Asemănător celorlalte ţări, şi pentru industria cinematografică suedeză a reprezentat o mare provocare apariţia televiziunii, invazia producţiilor hollywoodiene, falimentul multor producători cinematografici. Televiziunea Suedeză şi-a început emisiunile în 1956, şi televiziunea a pus repede în planul secund clasicul mers la film. În asemenea condiţii, viitorul cinematografului a devenit incert, chiar riscant. Producătorii vroiau să evite riscurile, de aceea filmele prea „artistice” au ajuns din nou în planul secund, având prioritate piesele uşoare muzical-distractive şi melodramatice, capabile să atragă mai mulţi spectatori în sală – de exemplu Sjunde Himlen (Al şaptelea cer, r. Hasse Ekman, 1956); Lille Fridolf och jag (Micul Fridolf şi eu, r. Torgny Anderberg, 1956); Änglar, finns dom?(Crezi în îngeri?, r. Lars-Magnus Lindgren, 1961).
Susţinere materială pentru filmul suedez!
La începutul anilor ‘60 a devenit necesară elaborarea unor noi soluţii care să înlăture problemele cauzate cinematografului de concurenţa televiziunii. Pe 1 mai 1962, lucrătorii din industria cinematografică au organizat o demonstraţie, ca în urmă cu 30 de ani, fiind conduşi de actriţa Ingrid Thulin. Nemulţumirea lor a fost provocată de nedumerire, pentru ei era de neînţeles cum poate guvernul să nu susţină activităţile şi producţiile culturale. Manifestaţia a fost urmată de acţiuni concrete: în 1963 guvernul a înfiinţat Institutul Cinematografic Suedez (Svenska Filminstitut), cu sarcina primordială de a susţine şi dezvolta industria cinematografică naţională. Programul elaborat de guvern a oferit şansa tinerilor regizori de a se afirma, pe de altă parte a popularizat filmul suedez pe plan internaţional. Tot de numele Institutului Cinematografic Suedez se leagă atribuirea anuală, cu începere din 1964, a premiului Guldbagge, trofeul oficial acordat filmelor de producţie suedeză.
Această perioadă este foarte fertilă în ce priveşte tinerii regizori şi realizatori. Numeroase nume noi îşi fac apariţia.
Poate cel mai renumit operator suedez este Sven Nykvist, care şi-a etalat talentul pe lângă Arne Mattson, Alf Sjöberg, Schamyl Bauman, Gunnar Hellström, Kurt Hoffmann, dar cel mai mult pe lângă Bergman, împreună cu cu care a realizat aproape 20 de filme.
Nykvist a avut o carieră de vis, căci în continuare a obţinut numeroase premii Oscar lucrând împeună cu regizori renumiţi ca Roman Polanski – Le Locataire, (Chiriaşul, 1976), Lasse Hallström – Gilbert Grape, 1991, Andrei Tarkovski – Offret (Sacrificiu, 1986), Woody Allen – Crimes and Misdemeanors (Delicte şi fărădelegi, 1989); Another Woman (Cealaltă femeie, 1988) sau Louis Malle – Pretty Baby (Mititica), 1978; Black Moon (Luna neagră, 1975), şi a regizat el însuşi câteva filme, dintre care Oxen (Boul, 1991) a fost nominalizat pentru premiul Oscar. Aşadar, Nykvist are o operă mai mult decât bogată.
Gata cu pudoarea
Tot pe lângă Bergman şi-a început cariera Vilgot Sjöman, care i-a arătat într-o lumină total deosebită pe suedezii care nici aşa nu pot fi acuzaţi de pudoare exagerată. Primul film al lui Sjöman, Älskarinnan (Amantul, 1962) poate fi considerat predecesorul revoluţiei sexuale, următorul intitulat 491 (1963) fiind deja primul val al revoluţiei. Nimic nu confirmă mai bine această afirmaţie decât faptul că cenzura suedeză a interzis imediat prezentarea filmului pe motiv că este prea explicit (desigur, în sensul sexualităţii explicite). În anul următor a ajuns în cinematografe o variantă tăiată, îmblânzită, urmată apoi de mai multe creaţii ale lui Sjöman. Filmul Jag är nyfiken – en film i gult (Sunt curios – galben, 1967) a provocat un imens val de scandaluri în America, unde a fost categorisit de-a dreptul pornografic. Evident, şi acesta a fost interzis, iar până când a ajuns să fie legalizat, a devenit cea mai căutată marfă – filmul lui Sjöman a reprezentat cel mai bine vândut film la export din toate timpurile. Intenţia filmului nu a fost să scandalizeze spectatorul, doar o simplă tentativă de a descătuşa vederile oamenilor, de a-i familiariza cu libertatea sexuală.
Prima tentativă a fost urmată de o a doua întitulată, Jag är nyfiken – en film i blått (Sunt curios – albastru, 1968), pe o schemă asemănătoare. Scandalul provocat de Sjöman a fost folosit de către (nu mulţi) regizori întreprinzători pentru a face o marcă de export din uşoarele filme suedeze „sexploitation”. Seria Sunt curios s-a bucurat de un succes imens în ţară şi peste hotare, trăgând de corzi pe care, în secret, şi spectatorii le-ar fi atins. Sunt filme de o senzualitate candidă, locul lor fiind luat mai târziu de filme erotice mai vulgare – a fost inventată şi folosită tot mai des expresia de „păcat suedez”. Cu toate că până la sfârşitul anilor ‘80, filmele erotice suedeze practic au dispărut, asociem şi astăzi genul cu blondele cu sâni mari pe plajă, fără costum de baie.
Tabăra anti-Bergman
Desigur, cuvintele de ordine ale epocii nu au fost numai sexualitatea şi descătuşarea. A devenit o modă printre regizorii invidioşi să-i deteste pe Bergman şi pe reprezentanţii „generaţiei vechi”. Nimeni nu l-a putut să-l întreacă pe Bergman, şi acest fapt a provocat stări serioase de frustrare. Acesta a fost de exemplu cazul lui Bo Widerberg – Kvarteret korpen (Cartierul corbului, 1963), Elvira Madigan (1967), Mannen på taket (Un poliţist pe acoperiş, 1976); al lui Jan Troell, care mai târziu a emigrat în Hollywood –Här har du ditt liv (Aici e viaţa ta, 1966), Utvandrarna (Emigranţii, 1971), Nybyggarna (Lumea Nouă, 1972) şi al lui Stefan Jarl – Dom kallar oss mods (Ne numesc rataţi, 1968), Ett anständigt liv (O viaţă decentă, 1979) – toţi vroiau să realizeze filme inspirate din realitatea politică şi socială, care să potretizeze fidel situaţia din Suedia. Pe Bergman îl considerau demodat, filmele lor erau influenţate profund de noul val francez şi de stilul cineastului american independent John Cassavetes. Widerberg s-a arătat foarte revoltat din cauza lui Bergman, care după părerea sa nu a îndrăznit să fie un artist adevărat, căci în filmele sale de fiecare dată abordează aceleaşi tematici prin aceleaşi mijloace. El considera că Bergman trebuia să rişte, să abordeze subiecte proaspete, inovative.
În această perioadă de confruntări a luat avânt producţia filmelor pentru copii, în principal datorită regizorului Olle Helbom şi scrierilor lui Astrid Lindgren. Oare cui nu-i sunt cunoscute, măcar din auzite, aventurile zburdalnicei Pippi Långstrump (Pippi Şosetă, 1969)?
Tot lui Bergman i se datorează descoperirea lui Tage Danielsson şi a lui Hans Alfredson. Maestrul a pus o vorbă la studiouri pentru cuplul de comedianţi, ca să li se permită să facă filme. Prin fermecătorul lor simţal umorului au rezultat creaţii ca Äppelkriget (Războiul merelor, 1971), Att angöra en brygga (Aruncând ancora, 1965) şi Picassos äventyr (Aventurile lui Picasso, 1978), care a dobândit faimă mondială.
Ca pe roate, ori cu chiu cu vai?
Anii ‘70 au adus suedezilor un număr de regizori talentaţi. Roy Andersson, care înainte făcea clipuri publicitare, a turnat primul său lung metraj En Kärlekshistoria (O iubire suedeză, 1970), urmat de Giliap (1975), care a fost un faliment din toate punctele de vedere. Şi-a putut reveni numai după un repaos de peste 20 de ani. Sånger från andra våningen (Cântece de la etajul al doilea, 2000) s-a bucurat de succes imens peste tot, pe urmă Du levande (Voi, cei vii, 2007) s-a dovedit de asemenea foarte popular. Cunoscut pentru videoclipurile grupului ABBA, Lasse Hallström (care este şi soţul uneia dintre vedetele lui Bergman, Lena Olin) s-a apucat şi el de regizat, iniţiativă soldată cu En kille och en tjej (Un băiat şi o fată, 1975), lung metrajul cu ABBA (ABBA: The Movie, 1977), şi mai târziu drăguţul (Mitt liv som hund –Viaţa mea de câine, 1985). În ultimul timp, numele lui Hallström nu ne duce cu gândul la filmele suedeze, în anii 90 acesta stabilându-şi reşedinţa în America, unde a realizat filme ca What’s Eating Gilbert Grape (Necazurile lui Gilbert Grape, 1993), The Cider House Rules (Legea pământului, 1999), Chocolat (Ciocolată cu dragoste, 2000), filme care s-au bucurat de succes atât acasă cât şi peste ocean, fapt demonstrat şi de numărul de trofee obţinute.
La începutul anilor ‘80, companiile de producţie cinematografică au intrat în criză. Cele mai mici nu au supravieţuit, chiar şi Europa Film a fost confruntată cu probleme serioase. Svensk Filmindustri avea soluţii pentru problemele lui Europa Film, a fuzionat cu aceasta şi a devenit cea mai puternică pe piaţă. Singurul concurent a rămas Sandrews.
După Fanny och Alexander (Fanny şi Alexander, 1982), Bergman s-a retras definitiv din activitate, lăsând după el un gol imens în cinematografie. În mod curios, acest gol au încercat să-l umple – cu destul succes – mai mult femei regizor. Mai Zetterling, cunoscută până atunci ca actriţă, a deschis drumul cu Flickorna (Fetele, 1968); Scrubbers, (1983), Amorosa, (1986), şi a fost urmată de alte femei ambiţioase (Suzanne Osten, Agneta Fagerström-Olsson, Marie-Louise Ekman, Christina Olofson şi ar mai fi de amintit). Femeile regizor au introdus în filme un factor specific de sensibilitate, au scos în evidenţă detalii pentru care un regizor bărbat ar fi fost mai puţin receptiv. Abordează viaţa de zi cu zi a femeilor, problemele rasiale ale Suediei contemporane, relaţiile între femeie şi bărbat – toate acestea pe un alt ton, mai curajos şi mai sincer.
Jocuri de-a experimentul
Despre filmele suedeze ale anilor ’90 se pot spune multe, numai că sunt de o factură liniştită, nu. A apărut din nou o generaţie de regizori la uşa companiilor producătoare, dornici să confirme. Şi practic tuturor li s-a oferit şansa să arate ce ştie. Astfel, s-au făcut cunoscute nume ca Björn Runge Harry och Sonja (Harry şi Sonja, 1996), Kristian Petri Sommaren (Veri), 1995), fiul lui Ingmar Bergman, Daniel Bergman Svenska hjältar (Eroi suedezi, 1997), Daniel Fridell Under ytan (Sub suprafaţă), 1998), poate cel mai renumit dintre toţi, pseudo-documentaristul Lukas Moodysson Fucking Åmål (Al naibii Amal, 1998), Tillsammans (Împreună, 2000), Lilja 4-ever (2002). Tot de numele lui Moodysson se leagă în Suedia sintagma Trollywood (iar în Danemarca de numele lui Lars von Trier), făcând referire la peliculele turnate în studiourile din localitatea suedeză Trollhättan. Părea mai rentabil să se mute studiourile în provincie, astfel mulţi au părăsit Stockholmul pentru a lucra în condiţii materiale şi tehnice mai corespunzătoare.
Cea mai recentă generaţie se deosebea de cea precedentă prin aceea că nu îl mai ataca pe Bergman, dimpotrivă privea cu respect opera sa. Kristian Petri a rostit foarte potrivit: „Cred în spusa lui Maiakovski, că toţi scriitori ruşi au ieşit de sub mantaua lui Gogol. Noi în Suedia am putea spune că toţi cineaştii, într-un fel, s-au privit în oglinda lui Bergman”.
Noul mileniu a adus iar figuri noi pe câmpul cinematografiei, astfel, cu participarea ca producător a lui Moodysson, Josef Fares, de origine libaneză, „a spart gura târgului” cu filmele Jalla! Jalla! (Repede! Repede! 2000) şi Zozo (2005). Filmul prezintă, cu mijloacele comediei, viaţa şi problemele sociale reale ale imigranţilor (turci, iranieni, arabi), dând naştere la o adevărată modă (alte exemple: Det nya landet / Ţara nouă de Geir Hansteen Jorgensen, sau Vingar av glas / Aripi de sticlă, filmul lui Reza Bagher – ambele prezentate în 2000). Un exemplu excelent al tratării celor trei mari probleme ale societăţii suedeze (violenţă, violenţa în familie, imigranţii) este filmul cu acţiunea pe trei filiere När mörkret faller (Când se lasă întunericul, 2006) în regia lui Anders Nilsson. Anii 2000 au trecut în relativă linişte. Cu excepţia câtorva succese remarcabile, cinematografia suedeză pare să fie o căruţă fără cai. Cu toate acestea, în mod surprinzător, astăzi funcţionează în Suedia cele mai multe săli de cinema în Europa, şi în anul 2005 s-au vândut 14,6 milioane de bilete – să nu uităm, vorbim despre o ţară cu aproximativ 9 milioane de locuitori.
Vorbind de succese, trebuie amintite şi filmele lui Mikael Håfström Ondskan (Necruţători, 2003) şi Kay Pollak Så som i himmelen (Ţinutul îngerilor, 2004). Cel din urmă a fost considerat cel mai mare succes al cinematografiei suedeze din secolul 21 – până când Tomas Alfredson a izbăvit lumea cu al său Låt den rätte komma in (Legături de sânge, 2008). Abia apărută opera lui Alfredson în cinematografe, regizorul american Matt Reeves (Cloverfield, 2008) planifică pentru anul viitor un remake al filmului. Ei, spor la treabă! – însă va fi foarte greu să depăşeşti unul dintre filmele considerate capodoperă a deceniilor trecute. Noroc că nu se încearcă depăşirea lui Bergman…
