„Am rămas la critica şi istoria filmului, şi am povestit «cursiv, coerent» cum aveţi amabilitatea să apreciaţi, fiindcă aşa simţeam, aşa retrăiam pulsul întâmplărilor şi fiindcă scriind despre filme, aveam imaginea spectacolului epic al timpului lor.”
Se spune că toţi oamenii mari, toţi oamenii importanţi au… nume de străzi! Dacă nu mă înşel, în Bucureşti există o stradă Nicolae Caranfil! Este vorba despre un ilustru inginer (1893, Galaţi – 1978, New York), organizatorul reţelei moderne de electricitate şi gaze a Bucureştilor, precum şi al lacurilor bucureştene. Sunteţi cumva rubedenii? Vă revendicaţi… un colţişor din strada respectivă? Vă întreb asta pentru că şi Nicolae Caranfil este originar tot din Galaţi, ca şi dumneavoastră.
Raportul e invers: străzile au nume de oameni mari, şi rezistenţa numelui lor e verificată, fără milă, de timp. N-am nicio legătură cu Nicolae Caranfil, care a fost un inginer de geniu, realizatorul salbei lacurilor dâmboviţene – cum o spuneţi –, dar şi director al Canalului de Suez. Am mai fost întrebat despre rudenie, sub vechiul regim, de mulţi şefi de personal. N-ar avea nici un rost să schimb acum versiunea. Dar dacă doriţi neapărat m-aş putea da drept urmaş al lui Ion Brătianu. Că a mai fost un celebru urmaş, prin 1990…
Cum era Galaţiul copilăriei dumneavoastră? Cum aţi descoperit cinematograful? Cum erau cinematografele acelor ani?
Am avut curiozitatea să mă uit, la BAR, în ziarele locale din 14 septembrie 1931, ziua în care am venit pe lume. Se consemna un furt îndrăzneţ comis la cinematograful Lux: pe când îşi scotea bilet de intrare, un necunoscut i-a furat lui Paul Valsamaki 20.000 de lei.Cinema Lux, cu tot „luxul” lui, era sala de cea mai proastă reputaţie între cele şapte cinematografe din Galaţi (azi nu mai e niciunul!), grupate în jurul centrului comercial al oraşului. Lux era singura sală dispusă, excentric, pe strada Brăilei, pe care locuia şi familia mea, la liziera vechii pieţe a oraşului. Am frecventat-o, mai târziu, şi eu, mai ales în anii copilăriei. Pentru noi copiii nu existau primejdii, spre deosebire de onorabilul Valsamaki, prezentându-ne la casă, doar cu câţiva gologani în buzunar, când nu intram pe furiş. Iar filmele pe care le vedeam erau, de cele mai multe ori, vreun hărtănit Dick Foran sau un antediluvian Pat şi Patashon, care se „rupeau” din cinci în cinci minute, în salvele de huiduieli ale publicului, fericit că-şi poate descărca energia.
În ziua în care am văzut lumina zilei, la Odeon, peste drum de statuia lui Costache Negri, rula Madame Satan, la Cinema Français, Asasinul, la Central, Dă-mi guriţa ta (cu Ivan Petrovici în rolul principal) iar la Miron, ei bine, sala de pe strada Lahovary dispusă chiar în coasta statuii lui Eminescu, rula filmul care avea să-mi provoace o atât de adâncă impresie 40 de ani mai târziu, Tabu de Murnau. Lux, ca de obicei, programa o „vechitură”, un Buffalo Bill. Scump îl costase pe bietul Valsamaki – iertate-i fie păcatele! – fantoma vânătorului de bizoni şi indieni.
Dar ce-l aducea, oare, la cinema într-o zi în care oraşul îi putea oferi atâtea alte atracţii mai senzaţionale şi mai palpitante decât sălbateca preerie? Nu mă refer neapărat la port, cu peisajul căruia numitul era, probabil, obişnuit, ci la „iluminaţiile” acestuia. Fiindcă în ziua apariţiei mele pe lume, oraşul era răscolit, aproape zilnic, de câte un incendiu. În 14 septembrie arsese, ca un chibrit, fabrica Foresta. Pricinile misteriosului incendiu n-au putut fi elucidate de organele anchetei. Presa bănuia, totuşi, în piromanii din umbră, agenţi ai Moscovei. Printre rândurile publicate puteai desluşi şi altă versiune, mai plauzibilă: pagubele enorme ale firmei – notau, sibilin şi liniştitor, ziarele – vor fi acoperite de asigurările contractate. Tot oraşul ştia că, strânşi în chingi de spaima falimentului inevitabil crizei declanşate pe Wall Street, în 1929, negustorii preferau să pună, cu mâna lor, foc avutului, ca să mai poată recupera ceva, fie şi din contul societăţilor de asigurare.
Pe scurt era un oraş cinematografic, pe care n-a fost greu să-l descopăr cu cât mama era şi ea o înfocată cinefilă, spre deosebire de tata care-şi vedea de îndatoririle sale de stâlp al familiei. Primul film? Văd ca prin vis o Sahara populată de cămile, deşert straniu animat de ceea ce eu luasem drept ploaie, ploaie în deşert care era de fapt starea peliculei alterată de prea multe proiecţii.
Am înţeles că prima dragoste, prima tentativă de a pătrunde în cinematografie a fost regia de film, şi chiar aţi intrat la Institut. Ce s-a întâmplat? Aţi abandonat sau aţi schimbat direcţia?
Nici una, nici alta! Nu erau cursurile pe care mi le doream eu! În 1950 se formase Institutul de Cinematografie, şi eu acolo am dat examen şi am căzut sub linie. S-a întâmplat că la teatru, care era pe atunci un institut distinct, rămăseseră locuri neocupate. Şi-atunci au cerut ajutorul Institutului de Cinematografie, care ne-a îndrumat spre regia de teatru pe cei mai buni ca medie, rămaşi pe dinafară şi-aşa am ajuns la teatru, pentru care n-aveam vocaţie, dar aveam frică de… serviciul militar. „Deformat” de cinema nu puteam concepe convenţia teatrală, şi încercările mele, exerciţiile mele de anul întâi de a construi un spaţiu teatral erau întotdeauna viciate de dorinţa de a fi cât mai aproape de realitatea cinematografică, ceea ce nu provoca buna dispoziţie a profesorilor mei… Dar nu de asta am plecat, am plecat din „disidenţă” – şi n-am plecat, am fost plecat. Glumesc când spun disidenţă… A venit un analfabet care ne-a ţinut o lecţie politică în dezacord complet cu istoria factică, consemnată în cărţi, şi i-am atras atenţia că nu e aşa cum spune el (nu mai ţin minte despre ce era vorba), iar el s-a plâns conducerii Institutului care, la un moment dat, ca să mă intimideze, m-a chemat chiar să dau o declaraţie pentru Securitate. Dar când le-am arătat negru pe alb că lucrurile stau aşa cum le imprimase memoria mea proaspătă de tânăr, sprijinit pe manualele oficiale, au dat înapoi. M-au „lucrat” la scadenţa examenelor şi mi-au făcut un mare bine. Nu eram potrivit pentru regie de teatru, n-am vrut s-o fac, am ancorat acolo împins de inerţie, de conjuncturi oarbe. Dar sigur că a fost un câştig pentru cultura mea, pentru formarea mea de intelectual. Interesul pentru istoria teatrului universal a fost trezit în clădirea din Schitul Măgureanu în care serile coboram la parter să urmăresc, la spectacolele Teatrului Municipal, pe legendara Doamnă Bulandra, pe Beate Fredanov şi primele spectacole ale lui Liviu Ciulei, iar nopţile mă strecuram, din dormitoarele de cazarmă, cu 30 de paturi, în pustiul sălilor de clasă unde conectam bateria de proiectoare (Institutul era pe atunci puternic utilat tehnic) şi urcam pe scenă privind orbit lumina, închipuindu-mi ieşirile la rampă ale viitorului. Dar miile de waţi risipite n-au fost suficiente să-mi dea aripi.
Viaţa dumneavoastră a fost/este făcută numai din filme, din cinema? Ce alte pasiuni mai aveţi – de la, să zicem, femei, până la fotbal sau pescuit? V-am văzut circulând dezinvolt prin traficul bucureştean pe o bicicletă, un Pegas dacă nu mă înşel…
Nu vă înşelaţi. Pegasul pliabil mi-a însoţit câteva decenii din viaţă, cel puţin 50 de ani. A fost o bicicletă foarte bună, v-o recomand dacă o mai întâlniţi prin vreun talcioc. Nicio femeie din viaţa mea n-a avut aceeaşi rezistenţă! Cât despre pescuit sau fotbal, astea pretind timp nu glumă. Şi, la octogenat, mi-e destul să mă uit cu drag, cu admiraţie, dar nu cu jind, le ele. Când mi-ar mai rămâne timp să „studiez” cele patru serii ale Stăpânului inelelor?…
Orice volum semnat Tudor Caranfil, fie şi un dicţionar de profil, se citeşte cu multă plăcere – chiar şi de către cineva care nu-i interesat în mod deosebit de film –, este foarte bine scris: există ritm, suspans, acţiune, tensiune ş. a. m. d. – totul povestit cursiv, coerent, frumos pur şi simplu. Nu v-a ispitit niciodată proza, romanul, poezia? Măcar un scenariu…?
„Măcar un scenariu” – spuneţi? Păi scenariul e literatura cea mai complexă! Pentru mine Titus Popovici, de exemplu, rezistă nu atât prin romanele sale, cât prin ceea ce a furnizat, substanţial şi creativ, cinematografiei. El i-a înţeles potenţialul şi l-a servit cu conştiinţă, până ce stricăciunea a covârşit definitiv vechea noastră producţie de filme. În ce mă priveşte, am încercat, cândva, în tinereţe, textul unei comedii, câteva pagini, destul să-mi dau seama cât erau de futile, contaminate de clişeele timpului, de abominabilul stil Mihnea Gheorghiu şi să abandonez. Am rămas la critica şi istoria filmului, şi am povestit „cursiv, coerent” cum aveţi amabilitatea să apreciaţi, fiindcă aşa simţeam, aşa retrăiam pulsul întâmplărilor şi fiindcă scriind despre filme, aveam imaginea spectacolului epic al timpului lor.
Nu aş vrea să cad în abordări gen tabloid, dar îmi asum riscul „desuetitudinii” întrebării următoare: vă duceaţi simpatiile feminine, iubitele la cinematograf? A vedea un film împreună, dincolo de relativa intimitate pe care o oferea semiobscuritatea sălii de cinema, era şi un „test” de compatibilitate cu gingaşa persoană?
Păi, cum altfel?…În timp ce o cunoşteam pre ea, palpam şi reacţiile ei în faţa peripeţiilor prin care erau purtaţi eroii filmului-pretext. Doar când mă aflam în faţa unui film deosebit, mai puternic decât farmecul vecinei, uitam cu totul de aşteptările gingaşei persoane, rătăcindu-mă pe ecran. Uneori, o ştiţi ca şi mine, erau cunoştinţe făcute pe întuneric, de care mă despărţeam pe întuneric. Mi-amintesc, odată, că m-am despărţit de o proaspătă prietenă, dându-ne întâlnire pentru matineul de a doua zi. Era o frumoasă duminică şi, la ora 10, treceam în revistă „cinefilele” care se grăbeau să intre, fiindcă habar nu mai aveam pe cine aşteptam. La un moment dat a apărut, luminoasă, o întruchipare a farmecului feminin, şi m-am gândit, invidios: „Eh, dacă ar fi fost una ca asta!” Şi, ca într-o poveste, grăbita a stopat în faţa mea şi m-a întrebat: „Păi, ce facem? Nu intrăm?” A rămas una dintre cele mai plăcute amintiri din viaţa mea sentimentală…
Aţi dorit ca Nae Caranfil să ajungă cineast, regizor? I-aţi cultivat pasiunea pentru film sau l-aţi lăsat „de capul lui“, să descopere de unul singur mirajul cinematografului? A renunţat vreodată Nae la un meci de fotbal, ori la alte jocuri ale copilăriei, în favoarea sălii de cinema?
I-am cultivat, desigur, pasiunea pentru film, nu pentru fotbal, dar nu l-am visat cineast! Deşi a fost cineva care mi-a prezis-o: Sergiu Huzum, operatorul lui Lucian Pintilie la Duminică la ora 6. Într-o croazieră între Constanţa şi Mangalia, a fost frapat de modul cum reproducea preşcolarul meu o înregistrare pe disc Electrecord cu celebrul Petrică şi lupul al lui Prokofiev. Îl uimise pe ascultător pentru modul în care articula nu numai textul, sentimentul lectorului (Costache Antoniu), dar şi ilustraţia muzicală. „Îl auzi? – mi-a spus. Ăsta e viitor regizor!“ „Nu mă blestema!“, m-am apărat ca de deochi. Sigur că nu l-am vrut cineast. Îmi era destul să se bucure de filme, văzându-le, aşa cum descoperise şi pianul la Şcoala populară de arte. Mai târziu, când gluma s-a îngroşat, am încercat să-l întorc din drum. Era un bun matematician, păcat să-l fi rătăcit în pădurea plină de spaime a cinematografiei româneşti, într-o „şcoală“ din care Ciulei, Pintilie, Săucan, Băleanu, Ursu, orice fior de valoare fusese expulzat spontan, iar Piţa, Veroiu, Mihu deveneau reprezentativi pentru provincialismul combinaţiilor lor de festival. Cum, vorba dumitale, microbist al stadioanelor nu era, s-a simţit cineastul, din adolescenţă, când anima, direct pe „blancuri“ de peliculă luate din Televiziune, imagini tip Norman McLaren.
Despre mine, nu i-am impus nimic, era vorba doar de viaţa lui personală, dar i-am explicat calm că aproape întreaga structură a IATC-ului, cum se chema pe atunci, este betonată din nonvalorile, din deşeurile studiourilor de la Buftea. Un Mircea Drăgan, căruia-i desfiinţasem dramele epice, golgotiene sau ridicolele comèdii, era chiar rector, în vreme ce Iulian Mihu forma cineaşti al căror model era, cel mult, Laurenţiu Damian. I-am spus că toţi aceşti dascăli mă duşmăneau pentru cronicile mele, că în ruptul capului nu i-ar fi întredeschis poarta Institutului, că i-o vor trânti în faţă, cu voluptate. L-au şi trimis la plimbare la examenul de admitere practic, mai avea doar o şansă, lucrarea de control. A avut norocul ca, în vara aceea, să izbucnească un scandal monstru cu vânzare de subiecte la ASE, aşa că toate tezele, inclusiv cele de IATC, au fost supuse unui control draconic cu poliţia în amfiteatru. Dacă regulile au fost respectate, identitatea candidatului a rămas confidenţială. Şi aşa a pătruns Nae în Institut, graţie mediei dintre examenul practic (notă sub 4) şi lucrare scrisă (notă peste nouă!). Altfel ar fi fost trimis la plimbare ca Radu Mihăileanu, celebrul cineast de astăzi. Când m-am desmeticit, era prea târziu… Intrase!
(fragment din volumul în lucru Vârstele criticului)
