Scenariștii

Partea 1.

Vom lua în considerare aici doar scriptwriterii pur-sânge, adică cei care se ocupau cu scrisul ca meserie stabilă, pe care o exercitau regulat și din care trăiau. Am selectat câțiva autori pe care i-am considerat importanți prin influența lor asupra filmului românesc.



Specialiști în scrierea textelor de plecare pentru facerea de filme au existat și în cinematografia română. Dar trebuie să începem materialul de față prin câteva precizări metodologice:

  1. Selecția care urmează are un marcat caracter subiectiv. Nu se pretinde a fi exhaustivă, neputând să-i cuprindă pe toți scenariștii filmului românesc (numai în anii ’80 numărul celor care semnează scenarii propuse ori intrate în producție trece de 200!). Mai degrabă am selectat câțiva autori pe care i-am considerat importanți prin influența lor asupra filmului românesc. Selecția e discutabilă și deschisă polemicii.
  2. Nu puțini regizori români și-au scris scenariile filmelor pe care le-au turnat. Noi vom lua în considerare aici doar scriptwriterii pur-sânge, adică cei care se ocupau cu scrisul ca meserie stabilă, pe care o exercitau regulat și din care trăiau (pe lângă alte surse de venit).

Titus Popovici

Precizând cele două criterii de cercetare, vom începe lista noastră cu regele senariștilor din perioada comunistă, Titus Popovici. Prin ce s-a remarcat el? În primul rând printr-un profesionalism al asumării meseriei. Scriitor și scenarist (în această ordine) Titus Popovici și-a tratat întotdeauna capacitatea de a isca texte ca pe instrumentul de asigurare a existenței, unealtă care trebuia întreținută și exploatată cu grijă. Rezultatele au fost remarcabile: câteva zeci de scenarii produse, altele în stadiu de proiect, pe lângă romanele, nuvelele, articolele și alte produse scriitoricești.

În al doilea rând, scenariile lui Titus Popovici se remarcau, nu toate, dar majoritatea lor, prin calitate: acțiunea era bine închegată, verosimilă chiar când se abătea mult de la realitate. O altă caracteristică rară la producțiile românești privea dialogul – natural, dar memorabil – („nu trageți, dom’ Semaca!” îi aparține), uneori chiar sclipitor. 

Titus Popovici – regele scenariștilor în comunism

O altă caracteristică folositoare demonstrată de scriitor era cea legată de auto-promovare. Titus Popovici a știut foarte bine să-și vândă marfa, de o calitate foarte bună în majoritatea cazurilor. Ba chiar își însoțea talentul prin greutatea proptelelor sale politice, pe care a știut să le cultive de la începuturile carierei sale. În 1965, la celebrul Congres al IX-lea al P.C.R. era deja reprezentant al regiunii Crișana. Va fi și deputat în Marea Adunare Națională – parlamentar, cum s-ar zice; iar apoi și membru în Comitetul Central al partidului.

În asemenea calitate Titus Popovici își putea permite să orchestreze campanii de presă împotriva filmelor concurente, cu implicarea oficiosului Scînteia (cazul peliculei Când primăvara e fierbinte, r. Mircea Săucan, 1961). Sau să dispună schimbarea regizorului, după începerea filmării (cum s-a întâmplat cu Ultimul cartuș, regizat, până la urmă de Sergiu Nicolaescu în 1972). A colaborat cu regizori talentați (Liviu Ciulei, Sergiu Nicolaescu, Manole Marcus, Dan Pița) având în rezervă și oameni agreați de regim și atât, ca Mircea Drăgan, pentru situațiile de avarie.

Începută ca și co-scenarist la Moara cu noroc (r. Victor Iliu, 1957), cariera lui T.P. continuă cu texte pentru filmele lui Liviu Ciulei (Valurile Dunării, 1960, și Pădurea spânzuraților, 1965). Își adaptează propriile romane despre ilegaliști (Străinul, r. Mihai Iacob, 1964), se avântă în filmul istoric (Mihai Viteazu, r. Sergiu  Nicolaescu, 1971), nu îi sunt străine nici westernul (seria ardelenilor în America) și nu disprețuiește nici policier-ul (Cu mâinile curate, r. Sergiu Nicolaescu, 1971, și continuările sale). Pentru Geo Saizescu va scrie două comedii convertite în cele mai acide critici ale sistemului comunist (Secretul lui Bachus, 1984 și Secretul lui Nemesis, 1987); a încercat să abordeze frontal și realitatea regimului însuși (Puterea și adevărul, r. Manole Marcus, 1971) dar presiunile și interferența politicului au zădărnicit, în bună măsură, intențiile de start. Iată o carieră pe care nu o putem epuiza și care continuă și după 1989, chiar dacă fără rezultate notabile.

Moare în 1994 într-un accident de automobil. 

Ioan Grigorescu

Un alt scenarist remarcabil în industria cinematografică românească a fost Ioan Grigorescu. Departe de gomoșenia și ifosele funcțiilor politice, el și-a valorificat experiența de viață și materialul faptic și uman strâns într-o frumoasă carieră de reporter. Om de o vastă cultură și, după 1989, ambasador în Polonia, scenaristul Ioan Grigorescu s-a remarcat întotdeauna prin spectaculosul mereu ancorat în realitate. Aici nu vorbim despre aranjamente de culise, despre lovituri cu iz politic, ci pur și simplu de exercitarea unei profesii la cote ridicate de exigență. Scriitorul va demostra și reale calități de cineast, prin documentarul de montaj Mondo Umano (1981) gândit ca o replică la Mondo cane (în regia colegială a lui Gualtiero Jacopetti, Franco Prosperi și Paolo Cavara, 1962), precum și seria documentarelor de călătorie prin lume (Spectacolul lumii, 1992–1994 și 2000–2001) dar și prin țară.

Începută prin Cartierul veseliei (r. Manole Marcus, 1964), experiența scenaristică a lui Ioan Grigorescu se impune în Subteranul (r. Virgil Calotescu, 1967). Vor exista în portofoliul său piese la limita suprarealismului și oniricului (Canarul și viscolul, r. Manole Marcus, 1969), ecranizări respectuoase dar nu slugarnice (Felix și Otilia, r. Iulian Mihu, 1971), filmele de acțiune cu intrigă contemporană (Explozia, r. Mircea Drăgan, 1972), intriga sub comunism (Mastodontul, r. Virgil Calotescu, 1975) filmul istoric (Trenul de aur, r. Bohdan Poreba, 1987). 

Ioan Grigorescu – spectaculosul cotidian

Condiția ingrată a scenaristului de elită poate fi urmărită în producția filmului Un echipaj pentru Singapore (1981). Scenariul excelent scris de Ioan Grigorescu ar fi justificat așteptările unui film pe măsură. Cu atât mai mult cu cât în garnitura de actori intra și un gigant – Gheorghe Cozorici, căruia îi dădeau replica actori de elită – Mariana Mihuț, Florin Zamfirescu, Victor Rebengiuc, Radu Gheorghe, Ion Besoiu, Ștefan Sileanu, Radu Panamarenco, Gheorghe Visu, Jean Constantin și alții. Muzica, superbă, era creația unui mare compozitor, Vasile Șirli, și interpretată de o cântăreață dăruită, Dida Drăgan. Mihai Pocorschi avea o apariție de cine-verité, cu o piesă deloc rea. Prin urmare, nu lipseau premisele unei reușite. Filmul este ratat, însă, de către regizor (Nicu Stan) prin modul plat în care găsește rezolvări pentru momentele acute, prin felul banal în care filmează un opus care ar fi meritat o imagine mult mai creativă. Culmea e că regizorul venea spre regie din zona operatorilor de imagine, fără ca acest amănunt să ajute filmului – o capodoperă ratată regizoral.

Mihnea Gheorghiu

Mihnea Gheorghiu reprezintă un caz aparte în breasla scenariștilor. Ca și cei dinainte, este un produs al regimului comunist, căruia îi dă talantul, între 1944–1946 ca redactor-șef la Scînteia Tineretului, apoi în diferite însărcinări literare, pentru ca în 1961 să participe la înființarea revistei Secolul XX, veritabil manifest al independenței artistice în vremuri foarte controlate de sus. Din 1963 până prin 1968 va dirigui cinematografia română. De numele lui se leagă conceptul de „epopee cinematografică națională”. Va fi ales în Academia Română, semnând, de-a lungul deceniilor, drame și eseuri remarcate în epocă.

Mihnea Gheorghiu – eleganța academică

Scenaristul Mihnea Gheorghiu se remarcă prin erudiție, rafinament, poate și printr-un spirit livresc, format în liniștea turnului de fildeș literar și nu în confruntarea cu viața reală. Semnează scenariile unor drame istorice (Tudor, r. Lucian Bratu, 1963;Cantemir, r. Gheorghe Vitanidis, 1975; Burebista, r. Gheorghe Vitanidis, 1980). În lista scenariilor sale figurează și ecranizări prestigioase (Porto Franco, r. Paul Călinescu, după Jean Bart, 1960; Tănase Scatiu, r. Dan Pița, după Duiliu Zamfirescu, 1976). Nu s-a dat în lături nici de la science fiction, e drept, înmiresmat de  filoanele care l-au inspirat, Eminescu și Verlaine – prin Hyperion (r. Mircea Veroiu, 1976). Manifestă interes și pentru filmul de capă și spadă, în tradiția lui Dumas tatăl – Mușchetarul român (r. Gheorghe Vitanidis, 1975), dar și pentru filmul inspirat de ultimul război mondial – Pădurea pierdută (r. Andrei Blaier, 1972). Capodopera lui scenaristică se numește Zodia fecioarei, adusă pe ecran destul de bine prin eforturile regizorului Manole Marcus, în 1967. Un film ciudat, plasând o tragedie antică într-un decor epurat al Dobrogei socialiste, cu un permanent dialog, pe alocuri destul de inspirat, între prezent și trecutul îndepărtat, Zodia fecioarei constituie un film-unicat ce merită amintit în antologia filmului românesc.

Eugen Barbu

Last but not least figurează pe această listă Eugen Barbu. Figură mai mult decât controversată a lumii literare, el reușește să se impună în literatură printr-un stil frust, realist, translatat apoi în laconism. Totul dublat de o foarte bună cunoaștere a atmosferei din epoca fanariotă. Între 1964 și 1969 a condus revista literară Luceafărul, animând și cenaclul cu același nume, unde s-a distins prin descoperirea și promovarea a numeroase talente autentice. Debarcat de la conducerea revistei prin coalizarea membrilor redacției, Nicolae Ceaușescu va dispune înființarea unei publicații special pentru scriitor. Astfel va apare, din 1970 până în decembrie 1989 revista Săptămâna. Din acel moment Eugen Barbu va fi perceput ca un fidel al ideologiei dictaturii personale a lui Ceaușescu, în pofida unor rebeliuni (predarea carnetului de partid etc.). O acuză foarte serioasă de plagiat, pentru romanul Incognito, îi va bântui cariera în anii ’70. Nu ne pronunțăm aici cu privire la veridicitatea acuzei, însă Barbu a semnat cărți și scenarii autentice și valoroase. 

Eugen Barbu – sau mai mult decât controversa

Una din direcțiile de lucru ale scenaristului Eugen Barbu a reprezentat-o ecranizarea propriilor producții literare. Așa se nasc filme precum Procesul alb (r. Iulian Mihu, ecranizare după romanul Șoseaua Nordului, 1965), Facerea lumii (r. Gheorghe Vitanidis, după romanul omonim, 1971), Tatăl risipitor (r. Adrian Petringenaru, după romanul Oaie și ai săi, 1974) sau Domnișoara Aurica (realizare a lui Șerban Marinescu, după nuvela cu același nume, 1986). A mai scenarizat Eugen Barbu (și bine!) romanele lui George Călinescu, Bietul Ioanide și Scrinul negru, pentru filmul lui Dan Pița Bietul Ioanide (1980). A co-scenarizat serialul TV aniversar Un  august în flăcări (r. Dan Pița și Alexandru Tatos, schimbați apoi cu Doru Năstase și Radu Gabrea, 1974).

Dar gloria lui Eugen Barbu va deriva din seriile de filme cu haiduci, aventurieri și alți outlaws. La Hollywood li s-ar spune sequel-uri. Prima în șir stă seria haiducilor. Începută în 1966 prin Haiducii, cu Ion Besoiu în rol titular, continuă cu Răpirea fecioarelor și Răzbunarea haiducilor (premierele în martie respectiv aprilie 1968) de data aceasta protagonist fiind Emanoil Petruț. Ultimele trei filme ale seriei sunt lansate în martie, aprilie, respectiv iulie 1971: Haiducii lui Șaptecai, Zestrea domniței Ralu, și Săptămâna nebunilor, cu Florin Piersic în rolul principal. Regizor pentru toate cele șase filme e Dinu Cocea. Noi opiniem că ultimele două titluri sunt cele mai meritorii din toată seria scrisă de Eugen Barbu în colaborare cu Nicolae Paul Mihail, Mihai Opriș și Dinu Cocea.

Următorul calup de filme va aduce în cinematografia română figura unică a lui Mărgelatu, în interpretarea lui Florin Piersic. După mărturii de epocă, Eugen Barbu a fost mai mult decât reticent în a-l accepta pe fiul iubit al Clujului în rolul principal, făcând-o numai în ultimul moment. Scenariile, scrise în colaborare cu Nicolae Paul Mihail, dau prilejul unor filme ca Drumul oaselor (1980), Trandafirul galben (1982), Misterele Bucureștiului (1983) – toate în regia lui Doru Năstase. După moartea prematură a acestuia, seria se continuă prin Masca de argint (1985) și Colierul de turcoaze (1986) seria fiind încheiată prin Totul se plătește (1986) – cu Mircea Moldovan la realizare. Urmează timpuri speciale (în 1985 Florin Piersic avea îndrăzneala să răspundă unor obrăznicii ale lui Nicu Ceaușescu, într-o stație de benzină, prin urmare se cerea prudență, tovarăși).  Despre această serie merituoasă vom vorbi separat, acum opiniem doar că vârfurile sale sunt Drumul oaselor, Trandafirul galben și Colierul de turcoaze

O creație scenaristică și actoricească durabilă – Mărgelatu, jucat de Florin Piersic

În sfârșit, în fatidicul an 1989 debuta filmul care ar fi trebuit să deschidă o nouă serie de aventuri, Martori dispăruți, în regia lui Dan Mironescu. Pelicula ridica spectaculosul la rang de virtute cardinală (protagonistul Soby Cseh folosea pe ecran mișcări de arte marțiale ferm interzise în România lui Ceaușescu!). Din păcate evoluțiile istorice și antipatia de care se bucură Eugen Barbu au îngropat acest film de acțiune înainte de a cunoaște o carieră pe marele ecran.