Sacru şi profan

Abel Ferrara 1.

Renumitul regizor iranian, Rafi Pitts, a realizat portretul lui într-un film încărcat de sensibilitate intitulat Abel Ferrara: Not Guilty (evocând scurt-metrajul lui Ferrara Not Guilty: For Keith Richards), din care iese la iveală că Ferrara este un talent înnăscut naiv, deoarece bazându-se pe stilul său (de parcă ar fi o nălucă din filmul Mafioţii) puţini oameni şi-ar imagina că Ferrara regizează filme artistice valoroase. De obicei esența filmelor sale este descoperită mai târziu, controversatul regizor – considerat atât geniu cât şi degenerat – devine doar la bătrâneţe clientul fidel al prestigioaselor festivaluri de film. Mulţi îl apreciază ca şi auteur, în timp ce alţii îl văd ca un regizor vulgar axat pe comercializarea violenţei şi a sexului. A doua variantă pare absurdă: într-adevăr în filmele sale (care pot fi vizionate doar de oameni maturi) profanitatea şi încălcarea tabuurilor abundă într-o manieră încât s-ar putea înscrie în cartea recordurilor, însă sexul şi violenţa nu sunt prezentate ca şi vicii, ci sunt redate în maniera filmului de artă european, experienţele neplăcute sunt reţinute pentru a întări catharsisul final. Este interesat în special de viaţa din mahalaua oraşului, reprezentantă în epoca noastră (pe baza ideii „de unde provin”) de rataţii înnăscuţi, este inspirat de destine tragice, însă niciodată nu se orientează după gustul marelui public obişnuit cu scene emoţionante comfortabile. Prezentarea laturii întunecate a vieţii în punctul său de vedere este doar realism documentarist obligatoriu. Relaţia sa cu catolicismul, esenţial în educaţia sa, este de asemenea controversată: în filmele sale abundă temele religioase, aspirând la virtuţii creştine vechi (în acele vremuri noi, radicale chiar şi în zilele noastre), prea puţin practicate, însă actualizate cu o sensibilitate nouă şi îndoială descartiană.

Regizorul nici n-ar putea nega faptul că a crescut în New York: altundeva nu ar fi fost expus influenţei inspirative şi avântătoare a arthouse-ului european. A fost trezit la conştienţă de către filmele „dezgustătoare” ale anilor ‘70, Buñuel, Pasolini, iar dintre filmele realizate în propria sa ţară a fost inspirat de operele moderniste (Straw Dogs, Performance, filmele lui Cassavetes şi Scorsese). Niciodată nu s-a supus Hollywood-ului, datorită succeselor sale a regizat şi câteva superproducţii, însă nu permite limitarea libertăţii sale de autor, filmele sale reprezentative fiind tocmai opusul filmelor blockbuster de masă. Conlucrează în mod fericit cu echipa sa închegată încă din tinereţe: compozitorul Joe Delia, cameramanul Ken Kelsch şi scenaristul Nicholas St. John. Colaborarea sa cu scenaristul Nicholas St. John este asemănător cuplului Scorsese-Schrader, dar a regizat mai multe filme superbe şi fără el.

Ferrara nu este un narator genial, marile naraţiuni sunt sacrificate pe altarul realismului, creează prin imagine şi sunet, dar şi subiectul este unul dintre punctele sale forte, are o afinitate deosebită pentru scenele frapante şi şocante. Nu poate fi categorisit nici ca documentarist, nici ca regizor de filme artistice. Deoarece vine din mahalaua culturii de masă, atitudinea definitorie pentru filmele sale timpurii de tip exploitation apare şi în creaţiile sale mai târzii. Critică şi reorganizează cu predilecţie diferite genuri de film care erau la modă (filme gangster, filme poliţiste, filme horror). Arta sa s-ar putea numi chiar şi artploitation, în filmele sale artistice experimentale de lungimea B prezintă o situaţie realistă şi lasă frâu liber fanteziilor sale în ceea ce priveşte continuarea. Peliculele sale sunt accidentale, ca şi viaţa, redând chiar şi natura, esenţa improvizaţiilor.

New York, oraş deschis

S-a născut în 1951 în Bronx, prima slujbă a sa a fost ca șofer pe maşini de salubritate la firma unchiului său (din filmul Mafioţii ne dăm seama ce a însemnat acest lucru), apoi a studiat regie la Facultatea de Stat din New York, şi aici a realizat şi primele sale scurt-metraje. Cea mai veche piesă a colecţiei The Early Shot Films of Abel Ferrara este pelicula Nicky’s Film, care prin titlul său face referire la Nicholas St. John. În acest film mut, în alb-negru, apare pentru prima oară genul filmului gangster, în cadrul unui paranoia-thriller kafkanian, suprarealist. Mini-filmul gangster intitulat The Hold Up este o peliculă realistă în care membrii veterani ai unui cerc de prieteni de muncitori sunt daţi afară, aceştia jefuiesc o benzinărie şi ajung la închisoare. Filmul – potrivit ideii de autor al lui Ferrara – nu operează cu conceptele de bun sau rău, nu demonizează, nu poate fi folosit în scopuri de propagandă, creaţiile sale – precum idolul său, Godard ar aprecia – prezintă în fiecare secundă realitatea suficientă pentru 24 de imagini.

Ferrara este atât regizorul cât şi scenaristul peliculei Could This Be Love, a cărei eroină este o pictoriţă (regizorul foloseşte pentru prima oară un protagonist şi alter-ego de artist de genul feminin), care, din glumă, infiltează o prostituată la o petrecere distinsă. Filmul este un sit-com buñuelian, bazat pe diferenţe sociale, cu dialoguri inspirate şi poante, într-un stil de videoclipuri primitive. Din cauza problemelor financiare regizorul nu a putut să-l extindă pentru a realiza un lung-metraj, deşi astfel ar fi fost capabil de a susţine concurenţa.

Grindhouse – arthouse

Filmările sunt rostul vieţii sale, însă ca începător, fără bani şi comenzi, nu şi-a permis să fie prea sfios. A început să urmeze cele mai extremiste trenduri ale filmelor de masă, asemenea multora dintre colegii săi ambiţioşi. A fost cel mai îndrăzneţ artist al generaţiei sale: pelicula 9 Lives of a Wet Pussy a fost filmată în timpul perioadei de prosperitate al filmului pornografic (mult timp a negat chiar şi existenţa acestui film, dar acest caz este puţin incomfortabil, deoarece joacă în film alături de iubita lui), filmul horror The Driller Killer a fost realizat în timpul perioadei de înflorire a genului slasher/splatter, filmul „rape and revenge” intitulat Ms. 45 a exploatat feminismul, iar pelicula Fear City se încadrează în epoca de aur al filmelor slasher inspirat de genul giallo. Aceste pelicule sunt în general considerate filme tipic josnice, deşi Ferrara a schimbat în manieră unică mai multe genuri extremiste care urmăreau atingerea unor efecte cât mai puternice, şi le-a transformat în creaţii atât realiste cât şi artistice.

„A fost neplăcut să-i plătesc unui tip 200 de dolari ca să facă sex cu prietena mea, şi pe deasupra nici nu i s-a ridicat măcar” – atât a putut afla de la Ferrara revista The Guardian în ceea ce priveşte filmul lui pentru adulţi. Majoritatea echipei sale foloseşte pseudonime, Ferrara ca şi regizor foloseşte pseudonimul Jimmy Boy L, iar ca actor apare ca şi Jimmy Laine. Cel din urmă pseudonim este folosit mai târziu pentru personajul principal din filmul The Driller Killer, şi în filmul Ms. 45 în cazul violatorului. Am putea crede că mai jos nici nu ar fi putut ajunge, însă în anii ‘70 au fost realizate filme pornografice apreciate, iar filmul lui Ferrara este unul dintre puţinele perle necunoscute ale acestui gen: un exploitation ambiţios (prezintă toate încălcările ale tabuurilor sexuale), care utilizează soluţii caracteristice filmelor artistice. Eroina naratoare vorbeşte direct în obiectiv, este pătrunsă de numeroase scene lirice stilizate, analizează natura libidoului – ceea ce aici este percepută ca înţelepciune de rând, în timp ce în filmul The Addiction este deja filosofie înaltă.

Masacrul cu sfredelitoarea din New York

Prin filmul The Driller Killer, Ferrara şi-a făcut socotelile exact ca în cazul filmului pentru adulţi. Filmul a transpus nebunia peliculei Masacrul din Texas (The Texas Chainsaw Massacre) în mizeria New York-ului, totodată fiind o acţiune privată actoricească exemplară în care este atât regizor cât şi personaj principal, precum Jodorowsky în El Topo. Pelicula a fost comercializată de propria sa firmă iar prin ţintirea segmentului intelectual tânăr, funcţionează ca provocare intelectuală şi spectaculozitate anticulturală. Filmul este considerat un slasher simplu, chiar sub medie, deşi scena de start este caracteristică. Începe cu o scenă horror gore, prin care autorii ar putea cumpăra spectatorii într-o secundă, însă eroul nostru intră într-o biserică catolică unde este aşteptat de un cerşetor cu înfăţişare dumnezeiască. Scena abundă în culori minunate, se aude o muzică eterică – în aplicarea acestor efecte Ferrara admite că s-a inspirat de la Buñuel şi Pasolini. Regizorul foloseşte şi elipse (nu este rostit niciodată explicit că cerşetorul ar fi tatăl eroului, şi acest lucru îl motivează în crimele sale ulterioare).

Din afirmaţiile lui reiese că pelicula este un film documentar despre un prieten care a renunţat la pictură chiar înainte ca Basquiat şi Schnabel să devină faimoşi cu stilul său. Ferrara şi echipa sa au trăit în condiţii mizerabile în acele vremuri, iar filmul lor este expresia perfectă a frustrărilor datorate modului de viaţă low life. Protagonistul este un psihopat care gesticulează cu o armă fallică, însă Ferrara prezintă percepţia sa despre viaţă, dansul de groază al unui criminal care ucide cerşetori, în stilul lui Polanski şi Cassavetes. Eroul nu vânează femei, doar comite eutanasie asupra persoanelor fără adăpost. Ferrara nu este prea mândru de această peliculă, în ciuda faptului că greşelile acesteia devin virtuţii în concurenţa cu filmele partizane nou-apărute. Nu există alt film care, în ciuda bugetului minim, să dispună de o coloană sonoră atât de incitantă. Deja în generic ni se atrage atenţia că „ACEST FILM TREBUIE PROIECTAT CU SONOR”.

Mai târziu filmul a parcurs o carieră frumoasă, în ceea ce priveşte raportul dintre buget şi profit este cel mai reuşit film al său, datorită desigur oportunismului său şi titlului ingenios. Criticii nu l-au apreciat („Pe lângă Ferrara Tobe Hooper pare a fi Fellini” – astfel sună lauda incertă a revistei Variety), iar la britanici a ajuns pe distinsa listă „Video Nasty” apărând necenzurat doar în 2002 . În opinia lui Ferrara filmul este chiar şi aşa trunchiat, din declaraţiile lui reiesecă cineva (fie el maşinistul unui cinematograf ori un producător) îi şterpeleşte cele mai bune scene (menţionez că este foarte sever cu el însuşi). Filmul The Driller Killer a devenit un film cult (s-a lansat şi zvonul unui remake), se manifestă ca amprenta vizionară unică şi nerepetabilă a epocii sale, care însă oricând ar putea fi considerat revoluţionar.

O femeie aflată sub influenţă

Asemănător celor două opere precedente titlul peliculei din 1981, Ms. 45 rezumă subiectul filmului: povestea unei femei necăsătorite care poartă un pistol uriaş. Filmul foloseşte modelul „rape and revenge”: eroina emancipată a filmelor produse după pelicula I Spit On Your Grave este violată, iar ea se răzbună. Creatorii acestui film aspiră spre egalitatea în drepturi a femeilor, şi în acelaşi timp demonizează feminismul. Filmul este şi un fel de critică adresată propriei persoane, deoarece eroina devine adepta pedepsei colective. Filmul evocă groaza lui Polanski, pe lângă aceasta însă este în mare parte improvizaţie, iar scenariul este mai degrabă un synopsis datorită muţeniei eroinei. Coautorul lui Ferrara este protagonista Zoe Lund, care mai târziu va apărea ca scenaristul filmului Un poliţist corupt (Bad Lieutenant). Această peliculă este totodată filmul geamăn al operei The Driller Killer, fiind horroruri urbane double feature creând cuplul bărbatul sexist – femeia feministă (următoarea noastră idee ar fi American Psycho de Bret Easton Ellis).

Finalul filmului The Driller Killer este cinic, pe când sfârşitul peliculei Ms.45 este înălţător (totuşi se situează la ani-lumină de happy end-ul hollywoodian), furnizând un catharsis tipic pentru Ferrara. Artistul a început să vadă lumina de la capătul tunelului, şi a avut dreptate: în ciuda criticilor negative de la început, acest film a devenit opera de referinţă a lui Ferrara şi a echipei sale. Pe baza acestui film iese în evidență nu numai simţul afacerii (din nou un proiect Navaron din buget minim) al regizorului ci şi talentul său. Următoarea operă, intitulată Fear City, a fost realizată dintr-un buget mai mare, adaptându-se la aşteptările prin care se dorea realizarea unei variante mai comerciale a celor două filme precedente. Împreună cu The Driller Killer şi Ms. 45 acest film formează o trilogie, însă pare o variantă americană cenzurată a operei lui Dario Argento, datorită condiţionărilor producătorilor. Astfel a început scurta perioadă de ucenicie al lui Ferrara, care s-a regăsit doar în 1990 prin filmul King of New York, însă şi-a pus amprenta şi pe filmele sale mai comerciale.