Abel Ferrara în mod treptat şi-a întors spatele lumii filmului, ca şi când ar trăi şi acum în anii ‘70. Din această cauză filmele sale reprezintă o descendenţă de gradul întâi ale creaţiilor de valoare ale arthouse-ului din acele vremuri, la fel ca şi operele sale timpurii. Epoca de aur a lui Ferrara s-ar putea plasa în prima parte a anilor ‘90. Pe parcursul anilor filmele sale au pierdut din intensitate şi în prezent sunt proiectate şi premiate mai degrabă în cadrul festivalurilor de film decât în cinematografe, însă chiar şi acum se dovedesc a fi schiţele unui artist neliniştit al imaginilor.
După filmul Fear City şi-a continuat cariera cu producţii televizate, a realizat două episoade ale serialului Miami Vice considerate a fi peste media valorică obişnuită, care poartă amprenta muncii lui. Producătorul Michael Mann a făcut o alegere bună, genul filmului cu detectivii marilor oraşe se află în sângele lui Ferrara. Nu s-a ferit să-i încredinţeze o sarcină şi mai mare: realizarea pilotului de o oră şi jumătate (prezentat şi în cinematografe) al noului său serial intitulat Crime Story. În 1986 a realizat un lung metraj, Gladiatorul (The Gladiator), care în pofida faptului că a fost dat uitării, este o autocritică extrem de apreciabilă. Nu lipsesc elementele de exploitation (eroul urmăreşte şoferi neglijenţi aflaţi sub influenţa alcoolului, fiindcă un şofer psihopat i-a omorât fratele). Ferrara iarăşi a adus la nivel de arthouse un metagen josnic: prezintă în mod obiectiv paradoxul şi dilema caracteristică criticii proprii, oferind o critică superbă a piesei vigilante par excellence, intitulat Răzbunare, realizând o repetiţie generală pentru catharsisul din pelicula Un poliţist corupt.
După etapa producţiilor de televiziune, au urmat două filme de cinematografie: China Girl (1987) şi Cat Chaser (1989). Pelicula China Girl, preferata lui, o variantă modernizată a romanţelor Romeo şi Julieta şi West Side Story, este o piesă surprinzător de accesibilă cu toate că analizează tabuul sex-exploitation inter-rasial. Regizorul neglijează în totalitate firul romantic şi transformă povestirea clasică în film gangster de tip scorseseian, în care crăişorii tineri se revoltă împotriva naşilor lor consolidaţi. Mesajul este unul artistic: principiul stoicismului este comunicat prin întrebarea retorică: „doreşti să reînvii pe cineva prin uciderea altcuiva?” Filmul Cat Chaser este o adaptare Elmore Leonard, însă nu a avut succesul lui Jackie Brown. Ferrara a început să aibă probleme cu producătorii săi, nu s-a simţit bine în postura sa de ucenic, iar actriţa Kelly McGillis, devenită faimoasă după filmul Top Gun, s-a săturat pentru o viaţă de filmări din cauza lui.
Cronicarul New York-ului
„Pe lângă aceasta filmul Scarface pare a fi Mary Poppins” – spunea Ferrara despre pelicula King of New York (King of New York, 1990). Un film cu gangsteri bun nici nu s-ar fi putut realiza cu ambiţii mai mici, cele două pelicule se aseamănă în mai multe chestiuni: au devenit cultice (filmul lui Ferrara a inspirat genul gangster-rap), moralizează ca şi filmele cu gangsteri esenţiale, prezentând calea veselă şi întunecată a păcatului printr-o cantitate record de secvenţe pentru adulţi. Asemănător filmelor lui Stone şi De Palma, şi filmul King of New York este o operă cu gangsteri ultraelegantă, care îşi surprinde spectatorii în continuu, însă este mai degrabă realistă decât epică. Ferrara nu romanticizează eroul jucat de Christopher Walken: Frank White alege de obicei calea mai uşoară, dar – asemănător lui Jules din Pulp Fiction – încearcă să facă lucruri bune, construieşte un spital de parcă ar fi un Robin Hood modern, şi „nu face rău celor care nu merită”.
Întrebarea prioritară este dacă păcatul reprezintă ceva înnăscut sau este o boală vindecabilă – eroul fiind din nou un critic al propriei sale persoane. Nici ceilalţi nu sunt mai buni decât el: gangsterii sunt mai nemiloşi, elita nu-şi face probleme pentru asocierea cu el, nici poliţiştii nu sunt oamenii principiilor, şi ei se autocritică la rândul lor. Ferrara nu judecă, la el nu există dualitatea conceptelor antagonist-protagonist, în opinia lui, ticăloşii nu sunt cei care beau sângele fetelor virgine, ci noi suntem aceia. White este şi alter-ego-ul regizorului: este un self-made man, care îşi făureşte norocul pornind de jos, neevitând păcatul, iar când are oportunitatea, face şi un bine. La început spectatorii filmului ieşeau în masă din cinematografe (evident acest aspect îi era indiferent regizorului care s-a socializat pe baza filmelor scandaloase şi care se consideră maestrul provocărilor), însă în prezent aceasta este considerată prima operă canonizată a regizorului, şi este apreciată de asemenea ca una din creaţiile de valoare ale prestigiosului gen al filmului cu gangsteri.
Mântuire murdară
„Mare noroc că am supravieţuit, filmul Un poliţist corupt (Bad Lieutenant) părea a fi Pinocchio pe lângă mine” – cei care au crezut că după King of New York regizorul nu va putea să ajungă şi mai departe, s-au înşelat amarnic. St. John nu a participat la proiect, după părerea lui Ferrara din cauza faptului că este credincios, aşadar nu l-a interesat subiectul căutării lui Dumnezeu şi cel al mântuirii. A venit în schimb Zoe Lund, însă în loc să se ocupe de feminism, a scris un studiu burroughsian despre dependenţa de droguri. Pentru rolul principal a fost ales Harvey Keitel, pentru care acest rol – care nu ar fi fost acceptat de mulţi actori – a devenit marea realizare a vieţii sale. El face legătura dintre filmul lui Ferrara şi operele lui Scorsese intitulate Ultima ispită a lui Iisus (The Last Temptation of Christ) şi Crimele din Mica Italie (Mean Streets). Aceste trei filme, care fac parte din cele mai bune filme cu subiect religios al cinematografiei, se pot considera neoficial trilogia „credinciosul Keitel”.
În filmul Crimele din Mica Italie personajul catolic al lui Keitel (alter-ego-ul explicit al lui Scorsese) doreşte să devină Sfântul Francisc de Assisi şi încearcă să protejeze prietenul său neastâmpărat. Asemănător acestuia, şi filmul Un poliţist corupt alege calea grea pentru prezentarea culminării uneia dintre cele mai frumoase schimbări a caracterului din istoria cinematografiei. Aidoma filmului Ultima ispită a lui Iisus, şi pelicula Un poliţist corupt este o operă anticlericală, dar nicidecum anticreştină: Ferrara se întoarce la esenţa religiei, la principiile acestuia, abandonează principiul conservativ ochi pentru ochi, iar în locul acestuia redefineşte creştinismul ca cvasi-liberalism primordial, ceea ce este foarte rar, însă are precedente (vezi de exemplu la Nietzsche). În anul 2009 tocmai Werner Herzog (unul dintre idolii lui Ferrara) a făcut un remake al filmului Un poliţist corupt. Pentru Herzog această realizare era cântecul de lebădă interpretat la bătrâneţe, pe când pentru Ferrara era un ars-poetica. În opinia lui Ebert şi Scorsese este unul dintre cele mai bune filme ale deceniului, care oferă experienţe religioase chiar şi unui ateist.
Ferrara goes to Hollywood
Ferrara atrage din nou asupra sa atenţia marilor producători şi obţine două proiecte cu bugete mari. A treia adaptare a romanului lui Jack Finney, intitulată Invazia (Body Snatchers) în pofida faptului că este un horror şi un remake, a avut norocul să concureze pentru Palmierul de Aur la Cannes. Plusul adus de Ferrara primelor două variante este exprimat prin concepţia sa de autor: în filmul lui Ferrara străinii încep invazia în incinta armatei, sugerând faptul că cel mai mare pericol pentru noi este reprezentat de proprii noştri soldaţi şi arme (va reveni la această temă în filmul The Addiction). Fiecare remake ar trebui să arate astfel: filmul nu este un nou paranoia-horror oportunist, ci un basm cu zâne de groază de anvergură universală, care este mai îndrăzneţ şi mai eficient decât versiunile anterioare.
Filmul Body Snatchers a devenit prea autoricesc, ca urmare producătorii l-au lăsat fără comenzi. Următorul film, intitulat Joc periculos (Dangerous Game) a avut şi mai puţin succes. Adevărul este că s-a dovedit a fi un joc periculos: un film artistic experimental – o adevărată raritate la Hollywood – în care filmul lui Fellini, Opt şi jumătate se îmbină cu o operă de Cassavetes. Keitel joacă rolul unui regizor, care realizează un film despre un cuplu desfrânat: soţia va devine religioasă, îşi încheie socotelile cu viaţa sa păcătoasă, soţul însă rămâne de partea nihilismului hedonist. Între personajul lui Keitel şi actriţa prostuţă – rolul Madonnei – apar repede neînţelegeri, lucru care s-a întâmplat şi în realitate. Starul, gândindu-se ce-i în mână nu-i minciună, s-a grăbit cu înjosirea filmului înaintea criticilor, însă nici Ferrara nu i-a rămas dator. „Aruncă scenariul” – spune regizorul din film, iar Ferrara procedează astfel chiar şi în realitate – aici a folosit pentru prima dată stilul amator fals „în culise” (acesta este realismul senzaţionalist al genului exploitation). Protagonistul este din nou un alter-ego: personajul lui Keitel are o slăbiciune pentru actriţele sale, lui Ferrara îi place de asemenea să le dezbrace, însă îi avertizează pe toţi ceilalţi ca nu cumva să se implice într-o relaţie cu protagonista lui.
Retrospectivă Ferrara
Evocarea trecutului este motivul comun al următoarelor două filme ale lui Ferrara. Filmul intitulat Dependenţă (The Addiction) din 1995 evocă filmul Nosferatu (1922) al lui Murnau – care este punctul de origine al filmului horror –, iar filmul intitulat Funeralii (The Funeral) din 1996 evocă filmele cu gangsteri primordiale din anii ‘30. Ferrara în activitatea sa de regizor extinde limitele acestor genuri moralizatoare. Filmul intitulat Dependenţă este un film cu vampiri unic în istoria cinematografului: Ferrara este interesat de mitologia vampirilor (care apare în toate culturile), iar această temă apare în mai multe filme ale sale. Analizează natura omului şi a răului, a dorinţei şi a liberului arbitru, vampirismul este identificat şi de această dată cu dependenţa de droguri, iar dincolo de aceasta este metafora forţei de acţiune a omului. Vampirismul este asociat cu trezirea eroinei interpretată de Lili Taylor, o studentă la filozofie care devine vampir în urma iniţierii sale de către mentorul ei (Christopher Walken) în matrice. Acest film lent, alb-negru (de parcă Béla Tarr ar regiza pelicula Interviu cu un vampir) este unul dintre cele mai alese filme filosofice ale istoriei cinematografiei americane, şi mulţumită sumedeniei de idei, probabil cea mai mare realizare artistică a lui Ferrara şi echipei sale.
Filmul Funeralii (The Funeral) în aparenţă este un film cu gangsteri tipic: suntem în anii ‘30, fiul tânăr, rebel şi problematic al unei familii de gangsteri este găsit mort, iar cei doi fraţi ai săi pornesc îndată în căutarea făptaşului. Filmul începe cu imaginile înmormântării, cauzele sunt prezentate prin flashback-uri, iar în scena finală asistăm la întâlnirea dintre planul trecutului şi cel al prezentului. În istoria cinematografiei sunt foarte puţine scene finale mai şocante decât în aceasta, însă în ceea ce priveşte codurile anterioare ale lui Ferrara, efectul acestei scene este doar cu puţin mai intensă. Filmul demarează ca film de gen, însă Ferrara renunţă la formă, se joacă cu posibilitatea întâmplării ca naraţiunea filmului Un poliţist corupt să fi evoluat altfel. Idealismul minim al regizorului aparţine deja trecutului, de aici încolo nu mai există mântuire.
Film, după scindare
Drumurile lui Ferrara şi St. John se despart, filmul Umbrele trecutului (The Blackout) din 1997 a fost turnat fără cel din urmă. Acest film autoreflexiv, care îl evocă pe Godard, din nou are ca tematică vampirismul, dependenţa de droguri şi păcatul. Este realizat după modelul conservativ al filmelor drugsploitation, evident încălcând multe reguli, însă mesajul este aproape acelaşi. Pelicula New Rose Hotel, realizată cu un an mai târziu, are la bază o idee îndrăzneaţă: este adaptarea nuvelei cyberpunk al lui William Gibson, însă Ferrara nu a forţat planul sci-fi. Acest film este un fel de Solaris sau Stalker al lui Ferrara: în loc de sci-fi a realizat o dramă filosofică, moralizatoare şi centrată pe actori.
Filmul ‘R Xmas din 2001, precum reiese şi din titlu, este un film de Crăciun plin de argouri în stilul lui Ferrara. Un cuplu aflat într-o situaţie materială precară are succes în domeniul afacerilor cu droguri, devine burghez, însă se loveşte de obstacole neprevăzute, dintre care cel mai serios este o bandă de poliţişti corupţi. Acest film este neterminat în mod asumat, asprimea lui ne aduce aminte de peliculele sale timpurii.
Evanghelia lui Ferrara
Abel Ferrara i-a mulţumit lui Mel Gibson deoarece acesta prin filmul său Patimile lui Hristos (Passion of the Christ) a atras atenţia publicului asupra temelor religioase, în caz contrar nu ar fi realizat filmul Maria (Mary, 2005). Faptul că Ferrara nu-şi imaginează povestea lui Hristos ca şi un masacru, reiese doar din film. „Povestea Mariei Magdalena este o fabulă feministă” – afirmă Ferrara, care se şi autocritică în filmul său pentru exploatarea senzaţiei.
Şi de această dată a realizat un film contemplativ şi interogativ despre căutarea lui Dumnezeu, însă nu a ajuns la formularea unor ipoteze precum Paul Verhoeven în cartea lui Jesus of Nazareth. Filmul poate fi considerat ca şi un documentar despre contradicţiile dintre filmele Ultima ispită a lui Iisus şi Patimile lui Hristos, dar l-am putea categorisi şi ca exploitation al documentarului, dacă acest metagen nu ar fi din capul locului (ne)realist.
Cu prilejul filmului Go Go Tales din 2007 Ferrara a adoptat genul tipic american al comediei screwball, iar din punctul de vedere al discursului acesta este filmul său de tip Tarantino. Personajul principal, directorul unui bar striptease care are probleme financiare, ne reaminteşte de Ferrara ca şi autor independent. Critica acestui film a inclus opinii diferite: umorul este mai puţin izbitor decât în celelalte filme, dar regizorul a dovedit şi faptul că se poate reînnoi chiar la 54 de ani. Cariera lui îşi urmează traseul mai departe: în cele ce urmează a realizat documentare despre Hotelul Chelsea, Napoli, vechiul său domiciliu şi Zeffirelli. Filmul său artistic din 2011, intitulat 4:44 Last Day on Earth, care este o fantezie despre sfârşitul lumii, a concurat pentru premiul Leul de Aur la Veneţia.
Aidoma eroului din filmul său de tip ars-poetica, Go Go Tales, şi Ferrara este un jucător, care îşi materializează ideile pentru care primeşte fonduri. A plănuit adaptarea fidelă a romanului Dr. Jekyll şi Dl. Hyde cu 50 Cent, şi un film despre moartea lui Pasolini în stilul filmelor Rashomon şi JFK, astfel intenţia fiind garantată contrar rezultatului anost. Geniul său este discutabil, însă ambiţiile lui infinite, şi faptul că de patru decenii primeşte undă verde face dovada talentului său.
