Unul dintre filmele româneşti prezentate la festivalul de la Berlin anul acesta este deja pe ecranele din România și echipa filmului face turul ţării, în frunte cu regizorul Tudor Giurgiu, ca să întâlnească publicul în cât mai multe orașe. Așadar, nu am avut timp, decât de o discuție scurtă pentru a nu vorbi în mod excepțional despre actualitatea politică a temei alese pentru filmul De ce eu?, ci despre chinurile scrierii de scenariu și despre cum s-au ales actorii filmului.
Când ți-a rămas timp pentru regizarea unui film pe lângă pregătirile pentru Transilvania International Film Festival și munca de producător?
Ăsta e lucrul cel mai greu pentru mine, un chin adevărat. Era foarte dificil să mă eliberez de tot și să mă concentrez doar pe filmare din noiembrie 2013 până în februarie-martie, fiindcă nu te poți gândi la altceva când faci film. Mi-am dat seama că trebuie să fac o schimbare personală. TIFF-ul merge datorită faptului că am o echipă mare în spate, dar dacă vreau să continui și să mai fac filme, trebuie cumva să-mi reașez prioritățile, adică să produc mai puțin și să am un producător în echipă care să mai preia din proiecte. E cumplit de greu să te eliberezi de tot ca să te focusezi pe film, e un efort uriaș de-a da la o parte toate celelalte proiecte. Cineva m-a întrebat care este cel mai greu lucru, să scrii sau altceva? Dar pentru mine asta e: să fac mai puțin și să mă concentrez pe film.
Nu-ți lipsește o echipă asemănătoare cu cea de la TIFF? La fiecare film ai lucrat cu alte persoane…
Mie-mi place asta. Am încercat să fac de fiecare dată un film diferit față de cel de dinainte. Îmi place să încerc diferite formule de cinema și de povești și nu știu dacă aș fi în stare să lucrez cu aceleași colaboratori în mod constant și, în plus, știi bine, filmul e plin de neprevăzut. Nu poți să-i anunți pe oameni în martie cu un an înainte, ca să-și rezerve luna pentru tine, apar lucruri imprevizibile și trebuie tot timpul să fii flexibil și să-ţi adaptezi formula de lucru. Dar sunt câteva persoane cu care am colaborat de mai multe ori. De exemplu, lucrez cu același recuziter, care în cazul acesta joacă și în film. Când se face percheziția la Oradea, este personajul cu camera video, care filmează din partea Parchetului. Cu Adriana Crăciunescu, first Dp-ul din film, ne-am simțit, foarte bine și cred că vom mai lucra împreună; script superviser-ul este aceeași persoană ca și la Despre oameni și melci. Cumva niște oameni rămân totuși aceeași.
Cum scrii? Sau mai degrabă revezi textul altcuiva dintr-un punct de vedere regizoral?
Urăsc să scriu. Nu mă descurc deloc și n-am timp. Port o luptă continuă cu timpul. Încerc să fac mai mult decât trebuie și nu cred că am calități să scriu, de aceea îmi place să lucrez în echipe. Cred că sunt un bun analist și, când citesc un text, pot să spun care-i sunt punctele slabe. Aici a fost prima oară când am încercat o formulă nouă, în care Loredana [Loredana Novak – ed.] scria și eu, ulterior schimbam, adăugam, mai dădeam idei, completam și ne trimiteam versiunile diferite. Cândva, cu vreo săptămână înainte de filmare, am reașezat niște lucruri, am scris eu integral niște scene noi. Când ești la filmare și știi că începi treaba, nu mai ai aere gen „eu nu scriu”. Scriam ziua și noaptea.
De altfel, cred că fiecare poveste și fiecare filmare, fiecare lucru la scenariu are alte reguli, în ideea în care lucrezi cu alți oameni, nu scrii singur și ai o dinamică diferită. Fiecare scenarist are un alt ritm. La fiecare film și fiecare scenariu am lucrat cu altă persoană și asta a afectat în bine sau în mai puțin bine povestea.
De exemplu în acest caz cu ce v-ați confruntat? Cum s-au transformat articolele jurnalistice despre procurorul Panait într-un film de ficțiune?
Noi ne-am aliniat toate poveștile, tot ce am găsit în zona jurnalistică, și eram atât de obsedați de partea realistică, încât la un moment dat ne simțeam legați și nu mai puteam avansa. La un moment dat, ne-am dat seama că stăm mult prea aproape și că nu merge că încercăm să replicăm realitatea unu la unu. La un moment dat, ne-am oprit și ne-am luat libertăți ca să avansăm.
Filmului îi lipsea ceva, vorbesc despre draftul de scenariu, ne lipsea un „turning point”. Personajul principal nu evolua suficient, era prea bun, prea incoruptibil, prea deștept, prea frumos. Nu-i simțeam momentul de compromis, nu-i simțeam teama de eșec, nu-i simțeam compromisul când acceptă ce vor să facă șefii lui, și toate lucrurile astea, care nu existau în realitatea, au fost adăgate pentru a crea o structură dramatică. A trebuit să lăsăm deoparte „facts” și să lucrăm cu ceea ce știm despre cum trebuie scris un scenariu. După aia scenariul cumva a început să funcționeze mai bine, dar a fost un moment greu.
La urmă cum l-ați „obligat” pe personajul principal să evolueze?
Supunându-l la tot felul de probleme, punându-l să treacă prin mai multe încercări, ca totul să se termine cu bine sau cu rău. [Zâmbește.] Asta am învățat-o încă la școală, în anul întâi, la scenaristică. Țin minte cum ni se făceau comparațiile între scenarii și basmele cu Făt-Frumos, cu Ileana Cosânzeana și balauri, iar structura evoluției personajului este similară cu cea a personajului unui film. N-am să uit niciodată.
Ai scos în evidență că în film personajul a sărit de pe acoperișul de pe care a sărit și procurorul Panait. De ce ai ținut să folosești locația originală? Ați avut și alte locații „adevărate”?
M-a impresionat foarte tare locul, de când am vizitat-o pe mătușa lui Cristian Panait pentru prima oară, și a fost un gând de-al meu, ca aș vrea să filmez acolo, deși nu i-am spus atunci. Am tot căutat, dar mi s-a părut că n-o să găsesc un loc mai bun niciodată. Mi-a fost foarte greu să recreez acele scene de final și să mă duc într-o altă locație și să mă prefac. Deși filmul e minciună, totul se construiește, te duci să reconstitui o poveste, iar aici era o poveste reală și o poveste dureroasă, care ne-a marcat pe toți, și mă simțeam foarte prost să mă duc într-un balcon în București pentru a filma acele clipe. Am simțit că trebuia să filmăm acolo și cred că a fost o alegere bună, fiindcă ne-a dat o încărcătură emoțională la toți, atât mie, cât și actorului.
Casa mătușii e similară cu casa personajului, cu ce e în realitate. În film, procurorul avea în același bloc încă o garsonieră mică de-a lui, la demisol; asta am inventat-o. În rest, a trebuit să găsim o cu totul altă formulă, de exemplu o locație potrivită pentru spațiul cu birourile, unde să adunăm toate birourile, coridoarele… și am găsit această clădire fantastică, Palatul Bursei din București, cu atâtea intrări, coridoare, holuri, intrări și ieșiri.
Cu turneul pe care-l faci, ai ajuns și la Oradea. Ai simțit că publicul de acolo s-a uitat la film altfel, fiind vorba despre o poveste parțial locală?
Eu nu mi-am dat seama dacă i-a preocupat mai mult din cauza că era parțial filmat acolo, dar am
văzut că am primit telefoane și mesaje după proiecții și că s-au rezervat multe locuri. Probabil că toată chestiunea asta legată de contrabandă din anii ăia și faptul că e vorba de un oraș mai mic, unde toată lumea cunoaște persoanele din justiție și poliție, face ca să se interpreteze altfel povestea. Și eu sunt dintr-un oraș relativ mai mic, din Cluj, și te cam cunoști cu toată lumea, nu e ca în București, că te duci dintr-un cartier în altul și nu ajungi să mai cunoști locul.
Cred că subiectul i-a interesat foarte mult și cu atât mai mult cu cât persoana fostului procuror Lele pentru ei este o persoană controversată. Vom vedea dacă oamenii vor veni și în timpul săptămânii, după premiera de gală. Aștept să văd dacă filmul va avea o aderență sau nu. Încă nu știu.
Pentru mine a fost interesant că au apărut și actori ardeleni, precum Ionuț Caras și Gáspárik Attila. Căutai să creezi o legătură mai strânsă cu locul sau așa a ieșit la casting?
Nu a ieșit chiar la casting așa, dar nici nu am căutat neapărat să fac legătura între poveste și actori. Însă au fost câțiva oameni cu care voiam să lucrez de multă vreme. De exemplu, e un actor de teatru la Târgu Mureș, Bányai Kelemen Barna, un actor mare de tot, și am vrut să găsesc ceva de făcut cu el. Și personajul inițial l-am scris altfel, dar i-am adaptat textul și personajul, ca să se potrivească cu el. În rest, Caras nici n-a dat casting, dar mi-a citit la un moment dat un text și am știut că vreau să lucrez cu el. În cazul meu cel puțin, cumva, sunt actori pe care-i văd undeva în țară, în spectacole, și rămân cu ei în cap și știu că vreau să fac cu ei o „familie de filmare”. Cam așa s-a întâmplat.
Cum sunt posibilitățile producției de filme în Ardeal? Crezi că Transilvania Film Fund va fi o șansă pentru actorii și orașele din zonă?
Da, eu cred ca e o șansă. Ar putea să fie o șansă pentru toată lumea. Eu am zis asta de mai multe ori, Clujul nu se folosește destul pentru filmări, dar și Oradea ar putea să fie un platou de filmare și sunt multe locuri faine de filmat acolo, dar încă nu e destul de cunoscut și explorat. Cred că există o șansă pentru Ardeal de a se dezvolta din punct de vedere cinematografic, dacă va fi nevoie de o infuzie de un pic de bani și ar mai trebui niște oameni profesionalizați pe meserii specifice filmului.
Actori sunt mulți, români, maghiari, foarte buni și n-au de lucru, apar mai degrabă în reclame și în seriale, dar ajung mai greu în filme Există și excepții, precum filmul Rocker al lui Marian Crișan. Pentru actori e important ceea ce facem, fiindcă știu şi ei că nu e totul pierdut dacă ești într-un teatru la Iași sau la Oradea, că cineva totuși te mai vede și asta e important.
Cum l-ai ales pe Emilian Oprea? E deja al doilea lungmetraj în care l-am văzut anul acesta. Se pare că 2015 va fi anul său…
Eu l-am văzut într-un spectacol de teatru al lui Radu Afrim pentru prima oară, cred că s-a numit Omul pernă, apoi l-am mai văzut în ceva și a venit si la o probă la Despre oameni și melci și m-a surprins cu lumina din ochi și prezența sa. El a venit de fapt la Oameni și melci, dar mi s-a părut că văd în el un posibil procuror Panait. A fost un declic și mi-am zis, OK, s-ar putea să fie el personajul. Și i-am spus atunci și a fost o decizie din asta total nebună din partea mea. Am hotărât să fac filmul, eu nu mai caut actori, e el.
Și ne-am atașat unul de altul, am ieșit la o bere, la multe beri, trei ani de zile, am jucat tenis împreună, ne știm foarte bine și cred că filmul acesta nu s-ar fi putut face altfel decât dacă știi actorul foarte bine și ți-e partener. Ne-am cunoscut partea „dark”, fricile, temerile și am cunoscut lucurile care-l macină și el le-a cunoscut pe-ale mele și cred că e important. Pentru mine a fost un exercițiu, o muncă în care ne-am simțit bine.
De ce ați schimbat numele personajului într-un final?
Mi-ar fi plăcut să fac un film unde realitatea e la unu la lunu cu ce e în film, dar sunt foarte multe zone despre care nu știu dacă s-au întâmplat așa și n-am putut să las același nume. Sunt chiar și personaje pe care le-am schimbat: de exemplu, iubita lui Cristian Panait era avocată, nu era ziaristă. N-am putut să las același nume. Mi s-a părut o decizie de bun simț.
De ce eu? e o coproducție româno-maghiară. Presupun că va fi distribuit și în Ungaria. Ce se știe despre asta?
Cândva primăvara asta, în aprilie-mai-iunie, va fi în cinematografe, dar încă nu am o dată exactă. Mi-aș dori să se întâmple cât mai repede și să nu întârziem foarte mult.
