Doamna Antonia se trezeşte într-o dimineaţă cu gândul că în acea zi va muri: i-a fost de-ajuns cu viaţa aceasta, iar ea ştie când destul este destul. Se uită în oglindă, cu un gest obosit îşi prinde părul la spate şi se gândeşte cum se va comporta familia ei numeroasă în ultimele ei clipe – apoi îşi începe ultima zi din viaţă.
Începutul sfârşitului este totodată începutul filmului: pe baza naraţiunii şi amintirilor strănepoatei în ultima zi se conturează etapa cea mai semnificativă a vieţii Antoniei, de la sosirea în satul ei natal, până în prezent, la moartea ei, care la începutul filmului, confrom scenariului imaginat în faţa oglinzii pune în formă structura echilibrată şi lineară a acestui saga. Scenarista – regizoarea olandeză a ecranizat în 100 de minute povestea unei familii care cuprinde patru generaţii. Marleen Gorris nici de această dată nu-şi dezminte renumele de feministă războinică: şi în filmele ei precedente a căutat locul femeii în societatea condusă de bărbaţi, câteodată a omorât bărbaţii „asupritori” cu ajutorul unor femei care s-au cunoscut accidental (A Question of Silence, 1982), altă dată a umilit personalul unui bordel cu ajutorul unui ucigaş în serie (Broken Mirrors, 1984) iar în 1990 cinci bărbaţi şi două femei – cu background şi personalităţi foarte diferite – au ajuns pe o insulă în urma unei catastrofe aviatice, unde chestiunea de bază a devenit problema că cine de la cine poate rămâne însărcinată (The Last Island). Pelicula Antonia, care este mult mai digerabilă şi mai acceptabilă publicului este urmată de două adaptări – Mrs Dalloway de luptătoarea feministă Virginia Woolf şi The Luzhin Defense de Vladimir Nabokov – iar mai apoi povestea lui Carolina (2003) care încearcă să se descurce singură şi după câţiva ani de pauză acum iarăşi lucrează la două filme cu tentă feministă.
Din cauză că e povestea unei familii Antonia este cea mai mare provocare acceptată de regizoare în filmele sale. Familia matroanei olandeze este organizată pe principiul matriarchatului şi ca să vezi, este alcătuită în exclusivitate din femei: Antonia, femeie de vârstă mijlocie şi fiica ei adultă, Danielle, cu o imaginaţie bogată se întorc într-un sătuc din Olanda uitat de Dumnezeu după cel de-al doilea război mondial (nu ştim exact de unde vin, dar comportamentul şi hainele lor trădează traiul de oraş).
În casa părintească destul de dărăpănată mama nebună a Antoniei este pe moarte – tatăl este mort de mai multe decenii – totuşi scena grotescă care are loc în decorul de o mie de lumânări mai degrabă trezeşte indiferenţă şi uimire în noi şi nu lacrimi. În afară de preotul destul de jenat nu este altcineva de faţă în afara unei prietene de familie, proprietara crâşmei de origine rusească. Cele două femei se mută acasă, încep o viaţă nouă şi se apucă de treburile gospodăreşti fără să crâcnească. Familia în curând se extinde cu doi membri: nebunul satului se aciuează pe lândă Antonia pentru o faptă bună a acesteia, iar mai târziu Danielle scapă o fată retardată din sat din mâinile fratelui ei mai mare violent. Cei doi zănatici se găsesc unul pe celălalt şi nu peste mult timp li se naşte o fetiţă.
Şi Danielle îşi doreşte un copil, dar fără soţ, căsătorie, şi alte complicaţii: ea caută un „donator” în oraş şi nu peste mult timp naşte o fetiţă, pe care o numeşte Therese. Danielle este talentată la pictură şi sculptură, în schimb Therese devine geniu în matematică şi compozitor obsedat, care în mediul universitar şi în societatea snoabă de la oraş nu-şi găseşte locul – se mută înapoi în sat, unde chici ce se întâmplă? – cu intervenţia prietenului ei din copilărie dă naştere unei fetiţe, Sarah, cea cu bucle roşcate. Între timp o altă femeie li s-a alăturat – cea care le-a fost de ajutor în găsirea „donatorilor” – şi naşte nenumăraţi copii de la preotul catolic care între timp s-a lepădat de biserică. Iar timpul trece, fapt ce este reprezentat de un moment tragicomic: la fiecare lună plină o săteancă „Madona nebună” iese la fereastră pentru a urla asemeni lupilor. (Apoi moare biata nebună, totuşi când mai târziu apare imaginea lunii pline – acompaniată doar de linişte în locul urletului – îi simţim lipsa şi în colţul gurii ni se schiţează un zâmbet.)
Este interesantă atitudinea acestei societăţi al femeilor faţă de satul organizat tradiţional şi mai ales faţă de bărbaţi. Este nevoie de caracterul puternic şi de aura ei specială pentru a fi acceptată, nu peste mult timp va avea şi un pretendent stângaci în persoana lui Bas, un văduv de treabă (care are doar băieţi) – dar numai peste mulţi ani se lasă cucerită, dar nu şi căsătorită. Personajele masculine ale filmului în general nu sunt rele dar nu au nici putere: Bas este compania anilor bătrâneţii, dirijat de femeia lui, motocicliştii roşcaţi din oraş sunt doar un instrument ca Danielle să-şi vadă visul împlinit şi să aibă un copil, iar Theres nu-şi poate găsi fericirea decât alături de un prieten care nu o întrece intelectual. Nemernicul frate al lui Deedee este şi el pus la punct de o femeie: Antonia cu ochii scânteind şi cu ură şi durere arzătoare în voce (actriţa care o interpretează pe Antonia este genială) îl alungă din sat – după această scenă puternică faptul că proprii fraţi mai mici îl omoară pe nemernic este doar cireaşa de pe tort. Acţiunile şi lumea femeilor nu este ţintită împotriva bărbaţilor, mai degrabă există în paralel pe propriile baze solide. Filmul nu pune într-o ipostază imposibilă nici fericirea dintre un bărbat şi o femeie, doar că îi subordonează pe bărbaţi voinţei femeilor, nu vorbeşte împotriva dragostei, pur şi simplu nu vede căsnicia ca împlinirea acesteia – Antonia şi Bas vor fi fericiţi în căsuţa lor din pădure trăind în concubinaj, iar Danielle va cunoaşte fericirea adevărată alătrui de învăţătoarea fiicei sale, Therese.
În Antonia se luptă „ismele”: optimismul puternic al feministelor cu filosofia pesimistă al pustnicului, descentul lui Schopenhauer, poreclit Kromme Vinger (Deget Încovoiat), în opinia căruia viaţa este plină de suferinţă şi nu este menită să te bucuri de ea ci să treci peste ea şi să o termini – el o şi face. Drama familiei şi a satului nu duce lipsă nici de momente vesele, chiar şi feminismul puternic care regizează filmul se autoironizează – să ne gândim doar la detaliile obţinerii unui copil fără tată, sau la momentul când Danielle se îndrăgosteşte de învăţătoare şi pentru un moment o imaginează ca fiind Venus al lui Botticelli, goală pe o scoică. Dar râdem şi de preot care are vrea să o excomunice pe Danielle, dar femeile şirete îl şantajează cu propriile slăbiciuni trupeşti.
Antonia emană un umanism profund care lasă să se întrezărească valori perene dintr-o lume (trecută? de poveste?) în care este de la sine înţeles că dacă la o masă este loc pentru două guri atunci este loc şi pentru alţi trei sau patru.
Pelicula lui Marleen Gorris a căştigat Oscar-ul pentru cel mai bun film străin în 1996, iar regizoarea a fost declarată cea mai bună regizoare olandeză a anului primind premiul cultural olandez Viţelul de Aur şi apoi cu nominalizări şi multe alte premii şi critici pozitive. În ciuda acestui fapt Antonia nu a devenit o peliculă „de bază” sau operă de cult. Ar fi totuşi păcat să uităm de ea: spectatorul poate petrece o oră şi jumătate destul de amuzantă şi vizual încăntătoare în compania doamnei Antonia şi a familiei ei numeroase.
