Relații sângeroase
Craven a găsit istoria familiei Sawney Bean din secolul al XVI-lea în timp ce căuta materiale, dar el a relocat familia incestuoasă și canibală în deșertul Mojave în prezent. Craven și de această dată a adunat o mulțime de subiecte tabu, de exemplu, titlul de lucru al peliculei a fost Blood Relations, o referință la incest. O diferență esențială dintre filmele prono și cele exploitation este că în primele se evită, în cele din urmă se caută subiectele tabu (vezi și exemplele de pornografie cu mame vitrege și cu frați vitregi). Filmul s-ar potrivi și pentru a fi remake-u – cu un buget mai mare, dar și așa minimal – al filmului de debut: nici aici nu lipsește tragedia de familie, doar că de această dată se confruntă două familii reale. În ambele pelicule, familia din clasa mijlocie se confruntă cu o hoardă barbară alcătuită din oameni ajunși la periferia societății, dar și cetățenii americani model se lepădă repede de orice urmă de civilizație, și răzbunarea este la fel de brutală ca însăși crima. În interpretarea lui Craven acestea sunt filme horror existențiale, în care stratul subțire de civilizație dispare repede de pe om. Mesajul lor este unul pacifist, deoarece oamenii de rând care se confruntă cu agresorii devin și ei niște monștri. Cannibalii din deșert din pelicula The Hills Have Eyes ar putea fi și un trib din epoca de piatră, deci filmul este călătoria familiei îngâmfate din suburbii și al publicului înapoi în timp până la zorii omenirii; o revenire la natură, pe care ei au impresia că o stăpânesc. Până la urmă, în film abia dacă se mai vede vreo diferență între cele două familii patriarhale. La Craven omul este monstrul.
Nici în cazul filmului The Hills Have Eyes nu a evitat exploitation-ul, în filmul său, răufăcătorii ar putea fi alter egoul creatorilor filmului, deoarece cu atâta sălbăticie îi șochează pe oamenii de rând. Cei care fac filme exploitation sunt și ei locuitorii din periferie, gherile, sunt rebutul societății cineaștilor, care încearcă să-și compenseze situația dezavantajoasă cu o agresivitate nemărginită. Cu cea de-a doua peliculă a sa, Craven a făcut un pas de la filme exploitation spre cele horror, deoarece a adaptat o poveste veche de sute de ani, nu una actuală. În filmul The Last House on the Left s-au întâmplat lucruri groaznice într-o suburbie, dar în The Hills Have Eyes familia care călătorește prin deșert, care lasă în urmă civilizația cu îndrăzneală, părăsește calea bătută, păcatul lor originar este setea de aventură. Aceasta nu mai este o poveste cu morală de tipul „și ție ți se poate întâmpla”, ci un horror veritabil, cu toate acestea, antagoniștii se pot considera alter egoul creatorilor de filme horror, pentru că aceștia – ca exponenții unui gen controversat și disprețuit – sunt monștri de serviciu ai scenei filmografice. În cazul filmului The Hills Have Eyes, spectatorii au ocazia să se identifice și cu membri familiei de monștri, să le țină lor pumnii.
„În fiecare oraș există o stradă Elm”
Primele două filme ale regizorului au primit câte un remake în noul mileniu, dar în timp ce filmul său de debut nu a avut parte de continuare, celui din urmă însuși el i-a regizat continuarea, ceea ce este un bun exemplu pentru succesul mai mare al producției din anul al doilea (chiar mai mult, și remake-ul regizat de Alexandre Aja a avut un sequel). Craven a continuat cu un film de benzi desenate mainstream, cu limita de vârstă redusă, ce poate fi caracterizat și ca film cu monștri (Swamp Thing) și cu un horror care are loc într-un mediu religios fundamentalist (Deadly Blessing). În ceea ce privește cea din urmă peliculă, poate că originile lumii necruțătoare a regizorului trebuie căutate în această înăbușire provenită din educația primită și din deziluzionarea de care a avut parte ca și adult: în cele mai bune pelicule ale sale nu există deus ex machina și sunt rare și happy end-urile hollywoodiene.
Totuși intrarea lui pe scena mainstream a fost asigurată de pelicula Nightmare on Elm Street, care după pelicula The Last House on the Left, intitulată sugestiv, aduce din nou horrorul în suburbia banală, considerată sigură. Și de această dată a căutat subiectul cu ochiul unui regizor de filme exploitation: a găsit mai multe articole de ziar care povesteau despre copii ce sufereau de coșmaruri ce reveneau, care se temeau să adoarmă și care până la urmă au murit în somn. Acest film se distanțează deja de un exploitation, deoarece antagonistul, Freddy Krueger, este un criminal de modă veche. Este un personaj deștept și cu caracter, în contrast cu ceilalți criminali fără față, cum este Michael Myers sau Leatherface. Este un comedian cu umor morbid, un bufon înfricoșător, rău. În contrast cu ceilalți criminali nu are o armă falică, doar gheare uriașe, prin intermediul cărora regizorul iarăși ne duce înapoi în epoci preistorice, ca în cazul peliculei The Hills Have Eyes. Freddy s-ar potrivi de răufăcător nu doar în romanele gotice ci și în poveștile cu zâne – regizorul consideră că acestea din urmă sunt de fapt strămoșii genului horror. Craven nu a reușit să îmbine atât de fluent horrorul cu umorul ca în cazul acestui film, deși a mai avut încercări destul de multe. Cu acest film a profitat de caracterul vis al cinematografului și invită publicul în propria sa minte hiperactivă și creativă, de data aceasta făcând un pas de la horror spre fantasy. A fost renumit pentru scenele sale întotdeauna spectaculoase și sugestive (și pentru tehnica rapidă de operare a camerelor de filmare și a editării rapide) și de această dată și-a extins stilul asupra unui univers de fantezie suprarealist în care el este atotputernic. Krueger i se potrivește ca alter ego: a încercat să intre în contact cu subconștientul nostru și cu alte filme, să trezească fricile noastre instinctive cu poveștile sale simple dar cu efect cutremurător.
Filmul a avut șase episoade de continuare, dintre care doar ultimul a fost scris și regizat de Craven. Din nou a invitat publicul în mintea sa, dar de această dată într-un sens propriu: în filmul New Nightmare, el și ceilalți membri ai franchise-ului sunt ei înșiși, iar filmul ne permite accesul în spatele culiselor. Este vorba despre cum s-a schimbat viața lor după succesul seriei. Opera sa este din nou caracterizată de documentarism, realism extrem, auto-reflexie, auto-ironie postmodernistă, iar ținta satirei sale este Hollywoodul. În acest film, Craven nu șterge granița dintre vis și realitate ci dintre film și realitate.
Înainte de acest sequel a regizat și câteva filme destul de slabe (Deadly Friend, Vampire in Brooklyn) dar și câteva filme horror ce poartă asupra lor amprenta lui de autor: The Serpent and the Rainbow / Șarpele și curcubeul, este un film cu zombi realist și postmodern, în care zombi nu mănâncă oameni (așa cum s-a răspândit de la Romero încoace) ci sunt ca în cultura tradițională haitiană și în filmele cu zombi timpurii, cum este White Zombie, sau I Walked with a Zombie. Craven a reușit și de această dată să prezinte substratul de realitate al genului zombi cu creativitatea unui regizor de filme exploitation, dar nici acest film nu duce lipsă de punere în scenă creativă: de această dată regizorul și-a dat frâu liber imaginației prin utilizarea scenelor psihedelice. Amprente personale se pot recunoaște și în peliculele The People Under the Stairs (care este aproape varianta urbană a filmului The Hills Have Eyes) și Shocker (care la rândul ei este un clon mai modern al filmului Nightmare on Elm Street), dar ultima capodoperă a carierei sale de regizor se datorează unui scenarist.
Ultimele țipete
Dacă ne uităm la cariera de regizor al lui Williamson, în frunte cu genialul serial Dawson’s Creek / Cei mai frumoși ani, este clar că filmul Scream / Țipi… sau fugi! are doi autori, dar dacă nu Craven ar fi regizat scriptul genial al începătorului, rezultatul nu prea ar fi fost la fel de convingător (este suficient să ne gândim la cariera scurtă de regizor al lui Williamson). Acest film a fost o revenire din partea lui Craven la brutalitatea din pelicula The Last House on the Left, brutalitatea cu care a oripilat cenzorii, dar cel mai puțin reprezentat aspect al acestui film este faptul că umorul său postmodern a fost prezent și în filmele timpurii ale regizorului, iar critica mediatică primită a fost construită începând cu Shocker și a urmat în mod logic și din pelicula New Nightmare.
Următorul film al lui Craven era departe atât de un film horror cât și de unui gen exploitation: Muzica inimii este o dramă cu limită de vârstă redusă despre un profesor de muzică. Și această peliculă dovedește ceea ce Craven a susținut dintotdeauna: el niciodată nu a vrut să devină specialistul filmelor horror, inspirația lui nu a venit din filmele cu monștri ci din filmul artistic european. În cazul peliculei The Last House on the Left / Ultima casă pe stânga Cunningham i-a dictat genul, după cum susținea Craven, până atunci nu văzuse nici un horror, iar mai târziu a revenit al acest gen pentru că fusese deja etichetat. A început să fie interesat de acest gen de filme după ce a fost considerat maestrul lui. Muzica inimii a fost proiectul său personal, deoarece și el a lucrat ca profesor și după cum spunea, era iubitor de muzică clasică. Acest film este de asemenea documentarist, deoarece este un biopic ce se bazează pe o poveste adevărată.
Filmul Red Eye / Zbor de noapte este un thriller mediocru cu elemente de horror și slasher, iar cu pelicula Cursed/Blestemat regizat împreună cu Williamson, nu au reușit să repete succesul filmului Scream, iar filmul My Soul to Take / Ia sufletul meu – după Shocker – este doar o copie prost reușită după Nightmare on Elm Street / Coșmar pe Elm Street. În timp ce mulți regizori de filme horror extraordinari făceau filme din ce în ce mai prost reușite cu trecerea timpului (ex. Argento), ultima peliculă a lui Craven, Scream 4 / Scream 4: Coșmarul continuă este demnă de opera sa. Primul episod a ironizat filmele slasher cu și despre adolescenți, al doilea a ironizat sequel-urile filmelor horror, al treilea a ironizat finalele de trilogii, iar al patrulea a ironizat remake-urile și reboot-urile și tendințele noii milenii.
Craven s-a folosit de genul oportunist al filmelor exploitation pentru a se lansa în crearea de filme horror, dar s-a folosit de genul de filme cu monștri nu doar pentru scopuri de a distra. Este un regizor de filme artistice de autor exemplar, care a găsit genul de filme potrivit pentru a diseca subiectele sale personale dar în același timp universal valabile. El a fost pentru filmul horror ce este Stephen King pentru literatura horror. El a fost cel mai de succes dintre regizorii de filme de groază, el a avut cele mai multe realizări în acest gen: Carpenter a fost interesat și de alte genuri de filme, Hooper niciodată nu a reușit să repete succesul peliculei The Texas Chainsaw Massacre, Romero a fost profitabil doar în sub-genul filmelor cu zombi. Cronenberg regiza și filme sci-fi și adaptări literare, iar italienii și japonezii nu i-au ajuns din urmă pe americani. Craven a fost cel mai în vârstă dintre membri marii generații de regizori de filme horror (cum sunt încă Landis, Gordon, Yuzna și Dante) și el a plecat primul.
