Aşa cum am mai menţionat, film noir este în primul rând ecranizarea unei atmosfere puternice. Tonul este ameninţător (şi nu fără motiv) şi pesimist, căderea pluteşte în aer, destinul apare din ce în ce mai evident. Deci accentul cade pe crearea atmosferei şi la acest capitol „complicele” indispensabil al regizorului este cameramanul.
Înainte de seria neagră, Hollywood-ul şi-a ţinut din scurt cameramanii, care astfel nu prea au avut ocazia să experimenteze. Nici în ciuda pregătirii lor profesionale de excepţie nu puteau trece dincolo de clişee, rolul lor era doar acela de a executa instrucţiunile zilnice. Clientul (studioul) avea pretenţia la imagini clare, în care se vedeau toate detaliile iar cameramanul angajat a fost nevoit să se conformeze. „Fiecare cent investit trebuie să fie vizibil pe ecran” – acesta a fost motto-ul studiourilor de dinaintea epocii noir.
Răspândirea film noir-ului a adus schimbări şi în acest domeniu. Odată ce poziţia regizorilor emigraţi din Germania s-a consolidat la Hollywood, a apărut şi o nouă viziune în fabrica de vise, care până atunci producea filme somnoroase. Se poate spune că toţi au beneficiat. Stilul expresionist, care exprima dualitatea dintre bine şi rău, pericol şi siguranţă, legalitate şi ilegalitate prin intermediul contrastului lumină – umbră şi-a găsit repede adepţi în rândul cameramanilor condamnaţi la rutină. Aceştia, cu pregătirea lor tehnică de excepţie şi cu cheful lor de a experimenta, au devenit parteneri redutabili ai regizorilor noir emblematici. Seria neagră a beneficiat atât de viziunea lui John Alton, de origine maghiară, a lui Lee Garnes, Nicholas Musuraca şi John F. Seitz cât şi de instrucţiunile regizorale şi dialogurile renumiţilor Fritz Lang, Robert Siodmak, Edgar G. Ulmer sau Billy Wilder.
Fritz Lang
Regizorul născut la Viena şi-a filmat operele cele mai apreciate de critici în Germania. Metropolis (1926), M – Un oraş caută ucigaşul, (1931) şi Testamentul lui Dr. Mabuse (1933) sunt opere care au rezistat trecerii timpului nu doar din punctul de vedere al criticilor. În loc să devină relicve de muzeu în mod obligatoriu apreciate, au rămas „comercializabile” şi după şaptezeci de ani şi în continuare îndeplinesc condiţia de bază a cinematografiei: distrează publicul.
Lang şi-a dedicat întreaga carieră descoperirii laturii întunecate a firii omeneşti, a violenţei şi a răului. „Dacă Adolph Hitler nu ar fi existat, Lang ar fi trebuit să-l inventeze.” – a spus foarte nimerit unul dintre criticii săi. Personajul principal al peliculei Testamentul lui Dr. Mabuse, medicul nebun închis în ospiciu, este în mod destul de evident adeptul obsedat al ideologiei naziste. După prezentarea filmului, Joseph Gobbels, ministrul de propagandă al lui Hitler, l-a chemat pe Lang şi i-a propus să supravegheze producţia de filme din Germania. Lang a considerat că e mai bine dacă pleacă din ţară. După o scurtă perioadă petrecută în Franţa (filmează Crinul la Paris), ajunge la Hollywood. Nici aici nu renunţă la rădăcinile sale expresioniste, filmele sale sunt exemplele cele mai marcante ale perioadei de tranziţi între expresionism şi noir.
În 1936 este prezentată prima sa peliculă americană Fury cu Spencer Tracy în rolul principal. Personajul principal, Joe Wheeler, este un cetăţean cinstit, care se duce să-şi viziteze iubita într-un orăşel îndepărtat. În schimb, străinul sosit în oraş este imediat arestat şi acuzat de răpire, mai mult, de răpirea unei fetiţe. Wheeler este întemniţat, dar înainte să fie judecat, orăşenii înfuriaţi asediază închisoarea ca să-şi facă singuri dreptate şi să-l execute. Temniţa este incendiată, iar orăşenii îl cred mort pe Wheeler, dar în mijlocul haosului acesta supravieţuieşte şi scapă. Acţiunile sale, de aici înainte sunt motivate de răzbunare. Furia sa este mai mare decât furia orăşenilor. Nu-şi găseşte linişte până ce „ucigaşii” săi nu sunt condamnaţi la moarte. Deşi filmul se termină cu happy-end (în mod evident studioul a ţinut neapărat ca Wheeler să aibă parte de iertare, lucru care nu se potrivea cu filmul), tonul peliculei, conform tradiţiilor noir, este extrem de cinic. Lang nu achită nici mulţimea, nici victima. Ambii s-au lăsat conduşi de instincte animalice şi nici unul dintre părţi nu s-a dat la o parte de la violenţă.
Lang s-a adaptat cu succes la condiţiile americane; la noua limbă, la sistemul de studiouri, la exigenţele filmului cu sonor şi mai apoi color. Este uşor de înţeles de ce criticii strâmbă din nas când vine vorba de perioada sa americană, cea de-a doua parte a operei sale de o viaţă. Într-adevăr, capodoperele realizate în Germania nu au putut fi repetate, în schimb, paleta film noir-ului s-a îmbogăţit cu câteva pelicule excepţionale. Regizorului îi plăcea mult să participe la producerea unor filme cu buget mic unde avea libertate artistică mai mare. Deşi a regizat atât filme western cât şi de război, dintre peliculele sale realizate în America, cele mai memorabile rămân filmele poliţiste în stil noir: Ministry of Fear (1944) realizat împreună cu Bertold Brecht, Woman in the Window, prezentat în acelaşi an, Scarlet Street (1945), The Blue Gardenia (1953), The Big Heat (1955), şi Beyond Reasonable Doubt (1956).
Robert Siodmak
Deşi numele lui nu apare pe lista oficială a marilor regizori, opera sa avut efect substanţial asupra dezvoltării film noir-ului. S-a născut în America, din părinţi germani, şi nu a avut nici un an, când s-au mutat înapoi în Germania. Aici şi-a filmat prima peliculă, în stil documentar, People on Sunday (Berlin, simfonia unui mare oraş), care pe lângă faptul că este singurul document filmat al Berlinului de epocă, este remarcabil şi pentru că printre colegii lui Siodmak se găsesc Billy Wilder, Otto Preminger şi Edgar G. Ulmer, adică marile nume ale curentului regizorilor emigranţi de mai târziu. Inquest (1931) al Siodmak deja lasă de înţeles că nici el nu a putut evita efectul lui Lang şi al expresionismului german. După ce Goebbels a atacat violent unul dintre filmele sale, şi Siodmak a considerat că e mai bine dacă părăseşte Germania. Asemeni colegilor săi şi el şi-a continuat cariera în Franţa, iar mai apoi s-a stabilit în America.
Prima sa peliculă noir a fost Phantom Lady prezentat în 1944 (remake-ul de mai târziu al acestuia a fost Finally Sunday de Truffaut). Filmul este povestea unei urmăriri disperate. Personajul principal este condamnat la moarte pentru uciderea soţiei sale. Deoarece în timpul crimei el era cu o femeia necunoscută, al cărei nume nu-l ştie, alibiul său nu este acceptat. Secretara lui este singura care îi ia partea, şi deoarece este îndrăgostită de el, face orice ca să o găsească pe „femeia fantomă”. Deci rolurile sunt următoarele: femeii îi revine rolul activ, bărbatului rolul pasiv. Adevăratul erou noir, adică anti-eroul este criminalul care suferă de porniri bolnăvicioase şi acestea îl îndeamnă la crimă. Christmas Holiday, din 1944 este povestit prin intermediul flashback-urilor şi este povestea unui triunghi alcătuit dintr-un cuplu şi mama bărbatului. Bărbatul, interpretat de Gene Kelly, şi mama acestuia păstrează secretul unei crime comise împreună şi filmul face aluzii şi la relaţia incestuoasă a celor doi. Spiral Staircase (1945) este de asemenea un film tipic noir, în care un criminal nebun o terorizează pe eroina surdo-mută (Dorothy McGuire). Filmul iese în evidenţă şi datorită prestaţiei excepţionale a cameramanului Nicholas Musuraca.
Siodmak a creat varianta proprie pe tema gemenilor identici, unde unul este cel bun şi celălalt cel rău (The Dark Mirror, 1946, în rolul principal: Olivia De Havilland), apoi în acelaşi an a prezentat pelicula The Killers, o piesă clasică a genului, cu debutantul Burt Lancaster în rolul principal. Povestea originală este a lui Hemingway, dusă mai departe de scenaristul Anthony Veiler. Doi ucigaşi plătiţi sosesc într-un orăşel. (Scenele cu care începe filmul – strada principală pustie în ploaie, lumina lămpilor reflectată în bălţi, muzica în sine, apariţia celor două figuri – sunt scene tipic noir-ului.) Sarcina lor este uciderea unui bărbat pe nume „Suedezul”. Deşi Suedezul îi aşteaptă pe ucigaşi, şi ştie exact ce îl aşteaptă, nu încearcă să fugă, acceptă cu resemnare împlinirea sorţii. Renunţarea la propria sa viaţă este de-a dreptul înspăimântătoare. După moartea lui, un agent de asigurări (cealaltă figură tipică film noir-ului, pe lângă detectivul particular) începe să investigheze trecutul bărbatului. De aici porneşte povestea în flashback, în centrul căreia se află desigur o femme fatale, interpretată de Ava Gardner.
Billy Wilder
În timp ce cariera lui Lang şi a lui Siodmak este strâns legată de film noir, Wilder a făcut doar scurte opriri pe tărâmul genului, dar cele două pelicule au fost de ajuns să-l propulseze printre marii regizori ai speciei cinematografice analizate. Pelicula Double Indemnity (1944) începe cu întâlnirea dintre un agent de asigurări (Fred McMurray) şi o femme fatale (Barbara Stanwyck), continuă cu uciderea soţului femeii şi se termină prin căderea celor doi ucigaşi (bărbatul împuşcă femeia, iar la scurt timp după aceea este descoperit şi neîndoielnic îl aşteaptă condamnarea la moarte). Dialogurile se potrivesc în manualele genului, (scenariul este opera comună a lui Raymond Chandler şi Wilder), fotografia şi jocul lumină-umbră sunt caracteristice, interpretarea actorilor şi în special a lui Edward G. Robinson (şeful-mentorul personajului principal) sunt excepţionale.
Cealaltă peliculă noir al lui Billy Wilder este o poveste de „groază” hollywoodiană despre Hollywood. Sunset Boulevard (1950) înfăţişează încrucişarea destinelor unei dive a filmului mut demult uitată şi al unui scenarist rămas fără loc de muncă. Pornind de la această poveste, regizorul prezintă cu precizie nemiloasă partea întunecată a industriei filmului şi a fabricii de staruri, efectul distrugător pe care îl are asupra personalităţii umane şi dependenţa pe care o creează succesul şi strălucirea demult apuse. Filmul, cu Gloria Swanson, William Holden şi Erich Von Stroheim în rolurile principale, emană o tensiune apăsătoare de la scena faimoasă de deschidere (monologul bărbatului mort în piscină) până la scena de închidere (actriţa nebună crede că echipa de reporteri venită la vestea crimei este o echipă de filmare şi interpretează marea scenă a filmului imaginat de ea). Sunset Boulevard este povestea tristă şi cinică a rataţilor, a celor învinşi, poveste ce nu cunoaşte iertarea.
Edgar G. Ulmer
„Nimeni nu a regizat film mai repede şi din bani mai puţini, decât el. Ceea ce el a creat din nimic este exemplu pentru toţi acei regizori, inclusiv pentru mine, care au tendinţa să se plângă din cauza bugetului limitat şi al termenului strâns.” Acest citat provenit de la Peter Bogdanovich se referă la Edgar G. Ulmer, care şi-a întors spatele sistemului de studiouri hollywoodian şi a devenit pionierul regizorilor independenţi de azi, producând filme alb-negru, care potrivit terminologiei curente sunt de categoria B.
Ulmer, de origine cehă, şi-a început cariera în anii 1920 ca designer de decoruri. A lucrat la filme ca Dr. Caligari, M – Un oraş caută ucigaşul, şi Metropolis. A filmat Sunday People împreună cu Billy Wilder, Fred Zinnemann şi Robert Siodmak, apoi a emigrat şi el în America. După ce a sedus-o pe nevasta nepotului lui Carl Laemmle, conducătorul studioului Universal, a fost trecut pe listă neagră la Hollywood. S-a mutat la New York şi şi-a câştigat existenţa producând filme pentru diferite categorii sociale: yiddish, ucrainieni şi afro-americani. La invitaţia producătorului peliculei M – Un oraş caută ucigaşul, Ulmer s-a alăturat studioului independent Producers Releasing Corporation (PRC) şi în anii următori a lucrat pentru ei.
A rămas până la capăt regizor independent, care a filmat din bani puţini, în afara sferei de influenţă a Hollywoodului. În filmele sale prezintă „singurătatea omului care nu are Dumnezeu” – scriau criticii francezi despre el, care i-au descoperit talentul în anii 1950. Una dintre cele mai bune piese clasice ale film noir-ului se leagă de numele lui Ulmer. În Detour (1945), cu Ann Savage şi Tom Neal în rolurile principale, se găsesc toate elementele film noir-ului: flashback, naraţiune, moarte misterioasă, crimă accidentală, identitate falsă, femme fatale memorabilă, anti-erou patetic. Pelicula clasică a lui Ulmer s-a născut conform metodelor caracteristice regizorului: a fost filmat în nici o săptămână, din bani mărunţi.
