După reuşitele internaţionale înregistrate în anii 1980, după destrămarea republicii federative, filmul iugoslav îşi sfârşeşte existenţa. În timpul războiului civil al anilor ‘90 şi industria de progil, la rândul său, se fragmentează între statele membre. Studiourile naţionale de film ale ţărilor astfel născute, create cu un succes mai mare sau mai mic, se confruntă până în zilele noastre cu lipsa resurselor.
Împreună cu politica culturală mai libertină a anilor ‘80 s-au înteţit şi fenomenele naţionaliste agresive. Tensiunile sociale combinate cu problemele economice au dus la izbucnirea războiului civil. Fraţii iugoslavi s-au încăierat pe moştenirea lui Tito. Conflictele sârbo-croate, sârbo-bosniace, croato-bosniaco-sârbe au readus cu sine epurările etnice atât de caracteristice celui de-al doilea război mondial, şi odată cu ele distrugerea conştientă a valorilor culturale. Vizionând vechile filme cu partizani, nimeni nu s-ar fi gândit că se va ajunge din nou la producţia de filme cu temă de război. Cultura filmului a devenit un instrument important pentru ţările recent formate. Toată lumea se străduieşte să formuleze prin intermediul imaginilor istoria proprie a trecutului apropiat.
Ploaia macedoneană
Prima, care se prezintă cu un film a fost Macedonia, care s-a desprins în mod paşnic de pe trupul însângerat al federaţiei. Filmul lui Milcho Manchevski Înainte de ploaie (Pred dozhdot, 1994) fixează pentru prima dată natura butoiului cu pulbere reactivată, falie culturală şi război între fraţi. Se ciocnesc civilizaţii, istoria se repetă pe sine. Prin intermediul caracterului eroului principal din film (fotoreporter de război), sub forma aluziilor avem posibilitatea de-a arunca o privire asupra ororilor bosniace. Înainte de ploaie zugrăveşte conflictul macedoniano-albanez din perspectiva unei întâmplări personale, acesta definind procesul cursului evenimentelor sub o formă simplificată, generalizată. Până la urmă Macedonia este ocolită de valul tot mai mare al violenţelor. Temerile ONU erau legate de escaladarea conflictului teritorial greco-macedonian, dar în definitiv nu s-a întâmplat nimic deosebit. Filme despre unităţile ONU prezente în zonă, comunitatea locală şi condiţiile de trai ale ţiganilor, regizează Stole Popov – talentatul creator macedonian descoperit în anii ‘80. În fundalul filmului Gypsy Magic (1994) se află descrierea romilor (numărul lor în Macedonia este insignifiant) şi nu problemele care ameninţă Balcanii. Acest film reprezintă o creaţie similară cu Înainte de ploaie, care a încasat nenumărate premii.
Procesul de destrămare a Iugoslaviei s-a accelerat. Croaţii vor independenţă, sârbii doresc să rămână în Iugoslavia, pentru a şti naţiunea sârbă în cadrul unui stat comun. Bosniacii n-au vrut să rămână împreună cu ei, dar n-ar fi dorit nici segregarea Bosniei-Herţegovina. Următoarele filme constituie memento-urile acestor procese.
Patos şi diformităţi
În cadrul războiului izbucnit între Serbia şi Croaţia, prima victimă şi totodată temă de film a fost oraşul Vukovar. Filmul lui Boro Drašković: Vukovar poste restante (Vukovar – A Story, 1994) este o poveste cu Romeo şi Julieta pe timp de război. Bărbatul sârb este mobilizat iar soţia croată însărcinată rămâne blocată în oraşul dunărean asediat. O creaţie care oscilează la graniţa dintre real, ficţiune şi apocaliptic. În povestea din Ubistvo s predumišljajem (Gorčin Stojanović: Premeditated Murder, 1995) un soldat rănit întâlneşte o fată, care scrie despre întâmplările prin care a trecut bunică-sa în timpul celui de-al doilea război mondial. Soldatul este mobilizat pe front, fiind după aceea urmat de fată, care găseşte doar mormântul iubitului ei. Cercul se închide. Cele două creaţii amintite mai sus au în comun şirul de secvenţe patetice, scenele pline de patos. Pe această temă au fost făcute multe filme, cele mai bune dintre ele fiind cele jucate în spatele frontului. În pelicula Butoiul cu pulbere (Goran Paskaljević: Bure baruta, 1998) tema principală urmăreşte viaţa nebună din Belgrad şi nu întâmplările de pe linia frontului. Deviaţiile morale ale unei societăţi malformate fac parte integrantă din condiţiile de trai ale acelor vremuri.
O realizare mai puţin reuşită este pelicula Rănile (Rane, 1998) de Srđan Dragojević. Această mult disputată lucrare polarizează distorsionările din societatea sârbă a anilor ‘90. În perioada tulbure a războaielor dintre anii 1991–1996, adolescenţii din spatele liniei frontului, din lipsa unor valori morale, aleg drumul criminalităţii. Soarta eroilor principali, Svab şi Pinki, în mod necesar se înfundă într-o tragedie. Elementele de gen caracteristice westernurilor formează latura interesantă a acţiunii filmului cu nunţe istorice, pe alocuri absurde. Peliculele ce urmează descriu mai ales războiul din Bosnia, privit din perspectiva sârbilor.
Războiul dintr-un alt unghi
Underground. (Emir Kusturica: Podzemlje, 1995) A fost o dată o ţară cu capitala la Belgrad… Încă de la început filmul a împărţit părerile. S-au ciocnit două tabere principale. Cei care au luat apărarea filmului, afirmând despre el că este o alegorie istorică, capodoperă, epopee balcanică mitică, şi criticii care au calificat-o drept gunoi de propagandă sârb. Lui Kusturica i s-a imputat că îşi neagă rădăcinile sarajevoiene şi trădând Bosnia s-a angajat în serviciul Belgradului. Pe marginea filmului au izbucnit din nou posibilităţile de interpretare a războiului bosniac. Undergrond este considerat de mulţi ca fiind o creaţie ratată şi mincinoasă datorită interpretării arbitrare a istoriei iugoslave. Kusturica răspunde acestor învinuiri prin dreptul la libertatea de creaţie, ceea ce este de înţeles. Ultimul iugoslav – cum de multe ori se apostrofează pe sine regizorul – s-a născut în Bosnia într-o familie de musulmani. În trecut, prin intermediul filmelor sale de succes din anii ‘80, a contribuit şi el la formarea şi promovarea imaginii multiculturale ale oraşului Sarajevo. Nici în cazul acestor filme, regizorul nu a fost străin de substratul istoric. La Underground, Kusturica a lucrat în perioada octombrie 1993-februarie 1995. Războiul bosniac a început în aprilie 1992 şi timp de doi ani s-a transformat în teatrul conflictelor sângeroase interetnice. Remarcă: filmul nu tratează Bosnia, nici măcar nu a fost turnat acolo şi cu toate acestea apare în conştiinţa oamenilor de parcă ar arăta exclusiv războiul bosniac.
Pretty Village, Pretty Flame. (Srđan Dragojević: Lepa sela lepo gore), 1996. În legătură cu filmul lui Kusturica am vorbit deja despre sensibilitatea pe care o reprezintă tema destrămării Yugoslaviei. Aspectele ce pot fi contribuţii interesante în cazul unui documentar, ca temă în cazul unor filme de lung metraj, ar putea deveni un dezastru. Combatanţii au nevoie însă, ca după terminarea luptelor să-şi creeze propriile concepţii şi să se autojustifice în conflictul mediatic ce va urma. Acest film sârb încearcă tocmai acest lucru, dar nu ajunge nici la nivelul peliculei Underground. Dimpotrivă, contribuie la adâncirea stereotipiei negative de care mai mulţi balcanici ar dori să scape. După toate aparenţele sârbii, cu toată autodefinirea lor şi caracterologia naţională, nici ei nu se consideră balcanici. Ironia romantică a lui Kusturica din această producţie este deja o violenţă romantică. Varianta împărţirii paşnice a Iugoslaviei nu a fost larg acceptată, cum nu a fost acceptată de toată lumea nici forma de pace adecvată. Nu există film îndrăgit în unanimitate, doar opinii personale, istorisiri diferite. Şi acest film a împărţit criticii şi lumea filmului, totuşi nu a provocat o reacţie atât de vehementă ca reflexia gigantică a lui Kusturica. Poate datorită faptului că în simplitatea dezarmantă a filmul lui Dragojević nu au văzut un pericol prea mare.
Să facem un mic salt înainte. Această tematică de război se îmbogăţeşte cu încă un an. Intervenţia NATO din 1999 a lăsat urme adânci asupra artei filmului. Un răstimp ajunge elementul hotărâtor în producţia de filme, ceea ce este de înţeles, deoarece nevoia de prelucrare şi prezentare a istoriei naţionale se accentuează. Prima producţie a emblematicului actor Ljubiša Samardžić (Surda), Nebeska udica (Sky Hook, 1999) deschide seria creaţiilor care prelucrează bombardamentul de la Belgrad din 1999. Tinerii construiesc printre ruine un teren de baschet. Pe parcurs se cristalizează continuu certurile şi relaţiile dintre oameni, care au acelaşi impact dar la un nivel de intensitate mai pronunţat. Sub influenţa evenimentelor viaţa eroului principal Kaja se destramă, lucru care ar pe timp de pace poate ar fi survenit mai târziu.
Pelicula Rat uživo (Darko Bajić: War Life, 2000) se desfăşoară într-un segment spaţio-temporal similar. Din cauza bombardamentelor regizorul este nevoit să întrerupă filmările. Directorul de producţie vine cu o idee salvatoare: să efectueze filmări despre relaţiile prezentului. În dificila conjunctură politică, figuranţii devin foarte uşor persona non grata. Filmul autoreflexiv străbătut de elemente comice atrage atenţia asupra filmelor care distorsionează imaginea realităţii. Una dintre peliculele cele mai importante de după bombardamentele NATO este Nataša (Ljubiša Samardžić, 2001. Putem urmări opozanţii din ce în ce mai puternici ai lui Slobodan Milosević, luptele interesante dintre mişcarea de rezistenţă OTPOR şi dictatura asupritoare. Cetăţenii se satură de războiul asmuţitor şi forţează puciul. Slobo ajunge în puşcărie. Majoritatea producţiilor care tratează războiul bosniac au fost amintite, dar pornind de la contextul actual şi de dragul perfecţiunii amintesc pe scurt, în cele ce urmează câteva filme mai importante de lung metraj.
Uneori sunt bine, alteori nu
Grupul de cineaşti conduşi de Ademir Kenović, SaGa (Sarajevo Group of Authors) a fost cel care a filmat pe toată durata războiului. Printre membri săi s-au numărat creatori cu caracter şi constituţie diferită care nu o dată şi-au pus viaţa în pericol în timpul turnărilor. Efectivul grupării varia între 40 şi 60 persoane, în funcţie de numărul de filme aflate în derulare. Profesionalismul nu a fost o condiţie exclusivă. În cadrul grupului printre regizori experimentaţi se regăseau şi tinere talente dornice de afirmare. Acest grup a însemnat un bastion pentru toţi cei care au dorit să imortalizeze aceste momente triste ale istoriei. Prin intermediul filmelor ei înşişi devin parte integrantă ale acestor file istorice. În gesturile şi scopurile lor nu exista nimic care să trezească aversiune. Au servit patria prin documentarea distrugerilor care au afectat propriul lor oraş. Filmul bosniac se rupe de filmul iugoslav a cărei producţie era clădită din elemente suprapuse, şi porneşte la crearea propriei instituţionalizări. În 1994, când Bosnia-Herţegovina îşi câştigă independenţa se înfiinţează arhiva naţională de film (Javna Ustanova Kinoteka Bosne i Hercegovine, Sarajevo). Între timp SaGa lărgeşte activitatea de coproducţie. În demararea producţiei filmelor de lung metraj, un rol hotărâtor revine grupului SaGa şi implicit conducătorului acestuia, Ademir Kenović.
Savršeni krug. (Ademir Kenović: The Perfect Circle, 1997) Eroul filmului este Hamza, poetul. Soţia şi fiica acestuia aleg calea refugiului. El decide să rămână. Ce poate face un poet. Unde să se ducă, ce să facă fără cultura în care a crescut? Nu are voce, nu are patrie. Concepţia existenţială a intelectualului pe timp de război devine aidoma războiului, distruge şi construieşte în acelaşi timp. Nici în cel mai aprig ger, Hamza nu şi-a ars cărţile. La începutul filmului, agresori cu feţele acoperite de cagule, măcelăresc oameni nevinovaţi. Adis şi Kerim îşi pierd părinţii. Ei se refugiază în locuinţa lui Hamza, care după ce ezită puţin, îi primeşte la el în casă.
Oamenii înfometaţi, ascunşi în pivniţă se holbează la filmul în care Chaplin îşi consumă bocancii. Cetăţenii transformaţi în paramilitari tremură de frică în timp ce la baza militară UNPROFOR se sărbătoreşte. Vals vienez, săli strălucitoare. În fundalul unei scene încă mai arde Biblioteca Naţională.
No Man’s Land. (Danis Tanović: Ničija zemlja, 2001) Filmul a câştigat la Festivalul de la Cannes premiul pentru cel mai bun scenariu, iar în 2002 premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. După reuşitele lui Kusturica, aceasta este prima ocazie când un regizor bosniac produce un ecou atât de mare. În cadrul filmului bosniac, această realizare este considerată un punct de cotitură. Reuşita filmului se datorează într-o mare măsură evoluţiei pozitive înregistrate de branşa cinematografică şi de întemeierea Fundaţiei de Film Sarajevo. În perioada următoare odată cu relansarea progresivă a economiei se dezvoltă şi producţia de filme.
Go West. Destinaţia Occident. (r. Ahmed Imamović, 2005) „Sârbii, croaţii, bosniacii uneori sunt bine, alteori nu. Acum tocmai nu” – se adresează nouă Kenan, băiatul bosniac homosexual. Kenan cântă la violoncel. Prietenul său Milan este sârb. În Sarajevo, sunt luaţi prizonieri de către sârbi, dar reuşesc să scape datorită lui Milan şi mulţumită faptului că Kenan se îmbracă în femeie. Se reîntorc pe pământul natal al lui Milan. Începând din acest moment se află în deplină siguranţă, temându-se doar să nu se afle secretul lor. Ar dori să emigreze în Olanda. În cadrul comunităţii naţionaliste şi patriarhale eşecul este egal cu moartea. Kenan este bosniac şi pe deasupra homosexual. Mai mult ca sigur că nu ar exista îndurare nici pentru Milan. În coşmarurile lui Kenan, femeile sunt hărţuite şi adunate de pe stradă. Încearcă să-şi dovedească bărbăţia, fără succes însă.
Nafaka. (r. Jasmin Duraković, 2006) Nafaka începe cu o retrospectivă. Putem vedea imaginile oraşului reconstruit. Gestul retrospectiv se păstrează de-a lungul întregii poveşti. Ne uităm la o poveste de război adevărată. Eroul filmului şi câteodată vocea din exterior care narează povestea este fata de culoare Janet, care rămâne în Sarajevo. Ea se integrează într-o comunitate amicală din partea locului. Janet nu prea înţelege cauzele. De ce este război? Când se termină? De la o femeie primeşte următorul răspuns: „Acum este vremea războiului. patru ani de război, patruzeci de ani de pace, după care iar patru ani de război. Acesta este istoria noastră.” Această formulare fatidică a sorţii desigur că nu poate fi exactă, dar ca aluzie umoristică a unui film, colorează efectul general. Coşmar, vis şi realitate în acelaşi timp.
Descrierea războiului în filmele croate nu devine o tematică practică. Filmul Kako je počeo rat na mom otoku (Vinko Brešan: How the War Started on My Island, 1996) judecând după gen este parodie. Această pespectivă nu tocmai obişnuită nu se bazează pe spectaculozitatea războiului ci construieşte mai ales pe situaţii umane. Situaţii absurde scot în evidenţă absurditatea evenimentelor istorice, precum a fost bombardarea fără noimă a oraşului Dubrovnic.
Războiul din Bosnia dintre sârbi şi croaţi a mai fost agravat şi datorită agresivităţii manifestate de partea croată între anii 1992–1994, lucru pe care nu s-a pus accent în cultura filmului. Pe baza acestui aspect s-a născut filmul neconvenţional Živi i mrtvi (Kristijan Milić: The Living And The Dead). Este un film aparte, deoarece în calitate de film de război ocoleşte şi îmbogăţeşte cu un aspect nou acuzaţiile des formulate de critici, potrivit cărora uniformizarea tematică şi eventuala părtinire fac imposibilă evaluarea filmelor. Živi i mrtvi pune în balanţă războiul bosniaco-croat de la începutul anilor ‘90 şi aspecte dintr-un alt război, de această dată mondial, când cele două naţii au luptat împreună.
Nu am prezentat o imagine despre filmele din Slovenia şi Muntenegru-Crna Gora (care şi-a câştigat independenţa în 2006), deoarece cultura cinematografică al acestora nu a contribuit în mod pregnant la reprezentarea vizuală a destrămării Iugoslaviei. Cei interesaţi de această temă pot găsi în anexa ataşată pe marginea articolului câteva date mai importante, clasificate în funcţie de ţări. În aceste descrieri succinte m-am bazat pe datele din 2006, voi schiţa substratul situaţiei din prezent.
Anexă la producţia de filme a statelor membre din fosta Iugoslavie
Slovenia
Fundaţia De Film Sloven (Slovenian Film Fund) a fost înfiinţată de către stat în 1994, în scopul de a ajuta dezvoltarea culturii naţionale în domeniul producţiei de filme şi a promoţiei. Fundaţia asigură susţinere financiară regizorilor debutanţi sub forma posibilităţilor reprezentate de coproducţii. Bugetul ei anual este estimat la 3,8 milioane euro. Cheltuielile suportate cu ocazia producţiei unui lung metraj se încadrează între 1 000 000 şi 1 500 000 de euro. Împreună cu Viba Film fundaţia suportă 61 la sută din cheltuielile reprezentate de producţia a 25 de filme regizate între anii 2001–2005. Pe teritoriul ţării există mai mult de 50 de cinematografe. Preţul mediu al biletului este de 4 euro. Slovenia este membru Eurimages. RTV Slovenia contribuie cu diferite mijloace la producţia de filme de lung metraj. Capacitatea de producţie a Sloveniei este foarte ridicată (Studi Viba Film, Studio Arkadena). În afară de aceasta funcţionează peste 20 de firme în alte domenii ale producţiei (închirieri de mijloace, alte servicii aferente). Cultura filmului din Slovenia este susţinută de numeroase festivaluri: Ljubljana, Portoroz, Celje, Izola.
Croaţia
FACTUM se prezintă pe terenul producţiei şi prezentării documentarelor prin intermediul filmelor celor proaspăt sosiţi, ce au ca temă aspecte politico-sociale deosebite. Producţia, dezvoltările de proiecte, comercializarea şi prezentarea este finanţată de Ministerul Culturii, care gestionează anual cca. 4 000 000 de euro. La aceasta se adaugă sponsorizarea acordată de către Fundaţia Urbană Zagreb (Zagreb City Council). Bugetul unui film de lung metraj se situează între 700 000–15 000 000 euro. Croaţia devine membru Eurimages în 2001, iar în 2004 se alătură la Uniunea Coproducţiei Europene. În domeniul filmului funcţionează mai bine de 50 de firme (televiziune, producţii comerciale, închirieri de mijloace). Diversitatea formelor de relief oferă nenumărate locuri de filmare inclusiv coproducţiilor străine. În prezent şi Croaţia se confruntă cu probleme în ceea ce priveşte cinematografia (infrastructura de cinema, dezinteres din partea publicului), dar succesul unor filme autohtone promite reabilitarea acesteia. Există circa 50 de cinematografe în toată ţara. Preţul mediu al unui bilet este de 3 euro. Festivalurile de film promovează atât filmele autohtone cât şi pe cele străine: Festivalul de la Pula, Festivalul Motovuni, Festivalul de la Zagreb, Zagreb Dox, Animafest, Festival of New Cinema din Split.
Bosnia-Herţegovina
Fundaţia de Film a fost întemeiată de către Ministerul Culturii şi a Sportului în 2002. Scopul principal al activităţii sale este susţinerea financiară a producţiilor de filme (producţie, promovare, comercializare, inovări în domeniul filmelor de lung metraj şi a celor documentare, dezvoltări de scenarii). În 2006 filmelor naţionale li s-au alocat 600 000de euro, coproducţiilor 150 000 de euro în plus. Fundaţia îşi asumă acoperirea a 10–20% din cheltuielile de producţie. Cheltuielile medii alocate producţiei sunt cuprinse între 700 000 şi 1 500 000 euro. Furnizorii de emisiuni (BHTV, FTV) sponsorizează filmele Fundaţiei prin contribuţii în natură (echipament, logistică, reclamă). Numărul filmelor care se ridică de la an la an, demonstrează continuitatea şi supravieţuirea cinematografiei BH. Bosnia-Herţegovina este membră Eurimages şi se alătură Uniunii Coproducţiei Europene (Europen Convention on Co.production). Eurimages decide să susţină integrarea câtorva firme de comercializare şi a 3 cinematografe în Europas Cinemas Network. Una dintre emblemele naţionale ale ţării este cinematografia, totuşi ea se confruntă cu lipsa subvenţiilor legale. Există peste 75 de săli de cinema, preţul biletului la un film fiind în jur de 2,5 euro. Bosnia-Herţegovina, în afara posturilor de televiziune, nu are studiouri cu capacitate adecvată. Mijloacele necesare lucrărilor de postproducţie şi dotarea tehnică indispensabilă în cazul filmelor profesioniste sunt de cele mai multe ori importate din ţările vecine sau de la partenerii de coproducţie.
Serbia
Film Center Serbia se autogestionează dintr-un buget anual de 3 000 000 euro, din care alocă filmelor de lung metraj în jur de 800 000–1 200 000 de euro, ce reprezintă o sumă respectabilă. Producţia mai este sprijinită de radio-televiziunea naţională (Radio Television Serbia), dar televiziunile particulare achiziţionează licenţe, întărindu-şi astfel poziţiile (TV Pink, TV B92). TV Pink înfinţează propriul consorţiu, Pink Film International şi îşi finalizează studioul construit la marginea oraşului Belgrad. Eastman Kodak şi-a anunţat înfiinţarea unui laborator belgrădean (Beofilm). Mulţumită contribuţiei FCS, sectorul audio-vizualului în limitele sale legale s-a acomodat cerinţelor europene, şi acum aşteaptă cu răbdare aviz favorabil din partea parlamentului sârb. Acest cadru structural nu se sprijină doar pe producţia de filme. Reprezintă o sprijinire şi în cazul regiunii sub formă de scutiri de taxe şi facilităţi de impozitare. Mai mult de 100 de companii de film înregistrate se luptă împotriva impozitului uriaş suportat de salariul cineaştilor (40%), împotriva infrastructurii proaste, pirateriei şi dezinteresului pe care îl manifestă publicul. În Serbia există peste 120 săli de cinema, preţul biletului fiind de 2,5 euro.
Muntenegu
Pe parcursul a aproape o jumătate de secol (1945–1990), producţia de filme montenegreană s-a sprijinit pe companiile de stat (Lovcen Film, Filmski Studio Titograd, Zeta Film). În ultimii 15 ani producţia filmelor de lung metraj stagnează, dar procesul de producţie este salvată de 3 filme cu buget restrâns. (Packing Monkeys, Again, r. Marija Perović, A View from Eiffel Tower, r. Nikola Vukćević). Finalizarea acestor pelicule a fost posibilă prin contribuţia substanţială a Ministerului Culturii şi Media din Muntenegru, iar de la debutul ei din 2002, organizează anual o trecere în revistă pentru filmele de scurt şi lung metraj, de animaţie şi cele documentare. Bugetul anual al ministerului se situează între 150 000–200 000 de euro. Sponsorizări se pot obţine şi pentru coproducţii, nu există reguli stricte în acest sens. De la câştigarea independenţei, Muntenegru nu este încă membru Eurimages. Bugetul anual al Ministerului variază între 100 000–200 000 de euro. Televiziunea Publică Naţională (National Public Television, TVCG) sprijină şi ea producţia de filme. Pe teritoriul statului Muntenegru funcţionează 10 firme de producţie, multe dintre ele comercializându-şi propriile pelicule. Dintre cele 10 cinematografe doar 3 funcţionează permanent, restul doar la sfârşitul de săptămână şi în sezonul de vară. Preţul unui bilet este de 2,5 euro. Cea mai mare problemă o reprezintă ediţiile pirat, iar pentru limitarea acestui fenomen Muntenegru a luat măsuri drastice.
Macedonia
Ministerul Culturii şi Compartimentul de Film al acestuia vine în sprijinul producţiei, comercializării şi prezentării. Bugetul anual este în jur de 1 400 000 euro. Costurile de producţie ale unui film mediu se încadrează între 700 000 şi 15 000 000 euro, din care mai mult de 30% este suportat de către minister. Televiziunea Naţională (MTV) sprijină producţia de filme prin faptul că pune la dispoziţie mijloacele necesare acestui scop. Cele 38 de cinematografe ale ţării prezintă anual în jur de 4–5 filme de fabricaţie macedoniană. Sălile de cinema au toate dotările corespunzătoare. Macedonia este membră Eurimages şi a Uniunii Coproducţiei Europene. Aidoma celorlalte ţări din regiune, Macedonia dispune de locaţii mirifice pe care le pune la dispoziţia partenerilor săi de coproducţie: Marea Britanie, Germania, Franţa. 17 firme de producţie asigură servicii de mare calitate. Din păcate lipsesc firmele ofertante de capacităţi de postproducţie şi cele care închiriază echipamente. Filmele autohtone sunt promovate de Skopje şi Bitola.
Kosovo
În pofida ambianţei politice (în ciuda independenţei fragile nu demult câştigate), problemele cotidiene din Kosovo, identitatea şi cultura acesteia sunt promovate mai ales de către cineaşti. La aceste preocupări profesionale se adaugă încercarea din partea Ministerului Culturii de a fundamenta şi o bază financiară solidă. Câteva firme de producţie au fost dotate cu tehnologie HD. Kosovo dispune şi de o firmă de comercializare puternică (Genci) care patronează totodată două dintre cele mai moderne săli de cinema, iar Prizen Documentar şi Festivalul Filmului Scurt (International Documentary and Short Film Festival in Prizen) promovează cineaştii şi diversitatea lor socială din Kosovo şi din regiunea aferentă.
