Propaganda în filmul românesc 1.

Constantin Nottara în rolul lui Osman Paşa din Independenţa României

Şi la noi, propaganda şi-a făcut simţită imediat prezenţa în cinema: prima „vedere românească”, pe care operatorul francez Paul Menu a filmat-o în Bucureşti cu ocazia paradei militare din 10 mai 1897 şi din care nu lipsesc membrii Familiei Regale, poate fi considerată o mostră de propagandă monarhică, similară unor filme produse în acea vreme în Rusia sau Marea Britanie. Iar cel dintâi lungmetraj de ficţiune autohton, Independenţa României (1912), realizat de Grigore Brezeanu şi Aristide Demetriade, reprezintă, în opinia lui Cristian Tudor Popescu, „primul film de propagandă de mari dimensiuni din istoria cinematografiei mondiale”¹, anticipând cu trei ani celebrul Naşterea unei naţiuni (The Birth of a Nation), al marelui cineast american D. W. Griffith.

Dar, înainte de a avansa pe firul istoriei filmului românesc, putem prelua de la Călin Hentea o necesară lămurire terminologică: „sintagma «film românesc de propagandă» se referă la acele producţii cinematografice realizate de către sau sub egida unei instituţii a statului român [cum s-a întâmplat cu marea majoritate a filmelor autohtone din perioada 1948–1989], care, prin mesajul de natură politică exprimat, urmăresc în mod explicit schimbarea sau influenţarea comportamentelor, atitudinilor sau mentalităţilor spectatorilor români în sensul dorit de realizatori”².

Primul film al unei noi epoci

În filmul-antologie Lanterna cu amintiri (1963), produs de Studioul „Sahia Film” în colaborare cu Arhiva Naţională de Filme (ANF) şi semnat de regizorul Jean Georgescu, naratorul Radu Beligan prezintă Răsună valea, al lui Paul Călinescu, drept „primul film artistic românesc turnat în epoca nouă” (cea de după abdicarea forţată a Regelui Mihai, din 30 decembrie 1947, urmată, printre altele, de naţionalizarea industriei cinematografice, prin Decretul 303 din 3 noiembrie 1948).

Paul Călinescu: România în lupta contra bolşevismului (1941)

Până la schimbarea aliaţilor din 1944, regizorul Paul Călinescu realizase documentare precum România în lupta contra bolşevismului (1941) – titlu care, deşi distins la Festivalul de la Veneţia, avea să fie omis ulterior din filmografia cineastului, pentru a fi înlocuit de alte documentare de propagandă, conforme cu ideologia „epocii noi”, cum ar fi România pe drumul democraţiei populare (1948). Cineastul a debutat în lungmetrajul de ficţiune cu Răsună valea (premiera: 9 ianuarie 1950), film bazat pe un scenariu al dramaturgului Mircea Ştefănescu, prin care clasa muncitoare pătrundea, cu bocancii plini de noroi, în cinematografele din întreaga ţară. De altfel, spectatorii sunt informaţi de la bun început că „filmul acesta este închinat miilor de tineri care, răspunzând chemării Partidului Muncitoresc Român [numele sub care a funcţionat Partidul Comunist Român între 1948 şi 1965] şi organizaţi de Uniunea Tineretului Muncitor [viitoarea Uniune a Tineretului Comunist], au contribuit prin munca lor plină de avânt la construirea liniei Bumbeşti-Livezeni”.

Trebuie observat că şedinţele de partid sau de UTM joacă un rol important în intriga multor producţii ale anilor ’50, fiind nişte ocazii ideale pentru a transmite mesaje propagandistice pe înţelesul tuturor. Şi în Răsună valea, după ce citează cu patos din cugetările lui Gheorghe Gheorghiu-Dej³, secretarul organizaţiei de partid conchide, în faţa întregului colectiv: „Tovarăşi, noi nu ne luptăm aicea cu natura doar pentru a construi o cale ferată, ci ne încordăm puterile pentru o zidire mult mai măreaţă: orânduirea socialistă”.

Propaganda story-ului cinematografiat este potenţată de muzica lui Paul Constantinescu, dar mai ales de imnul brigadierilor (compus de Marcel Breslaşu), al cărui refren cuceritor a fost fredonat, cu siguranţă, chiar de mii de tineri:

„Răsună valea, răsună valea,
De la Bumbeşti la Livezeni,
Şi creşte calea, şi creşte calea,
Peste ponoare şi poieni…”

Este simptomatică receptarea de care a avut parte Răsună valea în presa acelor vremuri. Deşi toţi cronicarii au salutat apariţia filmului, „primul rod al străduinţelor de a crea o artă cinematografică în slujba clasei muncitoare”⁴, ei au evidenţiat în general şi „unele imperfecţiuni, lipsuri şi stângăcii inerente începutului”, cum ar fi „faptul că, în acţiunea scenariului, nu se vede conducerea de partid a şantierului, animatoarea întregii munci de pe şantier”, ceea ce ar constitui „o lipsă fundamentală, datorită căreia filmul nu are toată adâncimea cuvenită”⁵.

Am putea compara receptarea peliculei lui Paul Călinescu cu cea a nuvelei Ana Roşculeţ, apărută cu câteva luni mai devreme, prin care Marin Preda se străduia să se adapteze la realismul socialist „pe val”. Încercarea importantului prozator român a eşuat: „Nuvela face obiectul unei adevărate dezbateri în presa culturală, dar părerile sunt împărţite, căci unii îi văd mai degrabă slăbiciunile ideologice decât calităţile propagandistice şi o acuză – oroare! – de naturalism”⁶; dezbaterea avea să fie tranşată prin recursul la opinia „maselor”, adică a clasei muncitoare. Iar Marin Preda avea să aibă mai mult succes cu următoarea sa nuvelă, Desfăşurarea (1952), transpusă pe ecran chiar de Paul Călinescu, în filmul omonim din 1955, asupra căruia voi reveni.

Pentru că am început acest capitol cu Radu Beligan, am să-l închei tot cu el. La şase-şapte ani după ce-l interpretase pe Rică Venturiano în capodopera lui Jean Georgescu O noapte furtunoasă (film interzis de cenzură între 1945–1952), actorul îl joacă, în Răsună valea, pe Niki, nepotul bancherului Goguleanu (numele, cred, spune totul). „Eu sunt Niki brigadierul / Şi-am venit aici să fac praf şantierul”, cântă pe scenă Horia Şerbănescu, un artist de estradă, satirizându-l pe personajul lui Radu Beligan (devenit, astfel, bătaia de joc a întregului colectiv), într-un cuplet scris de Ion Vasilescu. Surprinzător, într-un interviu acordat Evei Sîrbu în 1971⁷, atunci când este întrebat de rolurile sale de film care l-au mulţumit, Radu Beligan nu menţionează ecranizarea caragialiană, ci Răsună valea, Paşi spre lună (r. Ion Popescu Gopo, 1964) şi Castelanii (r. Gheorghe Turcu, 1967), adică trei filme care nu s-au impus prin calităţile lor artistice.

Paul Călinescu: Răsună valea (1950)

Oamenii sovietici, prieteni minunaţi

Pe 22 mai 1954 s-a lansat un alt film de propagandă despre clasa muncitoare: Brigada lui Ionuţ. Regizorul Jean Mihail se remarcase în perioada interbelică prin pelicule care au izbutit să treacă proba timpului, precum Manasse (1925) sau Lia (1927), dar ultimele sale două producţii, Brigada lui Ionuţ şi Râpa dracului (1957), ambele în linie cu ideologia oficială, sunt, după cum notează Tudor Caranfil, „de-a dreptul compromiţătoare”; prima dintre ele, adaugă criticul şi istoricul de film, „vrea să fie «dramă» inspirată din lupta minerilor pentru productivitate”, dar se dovedeşte „la fel de vie şi spectaculoasă ca un manual de tehnologie”⁸.

Emanoil Petruţ, actor aflat la ora debutului în cinema, îl interpretează aici pe Ionuţ Baciu, miner stahanovist şi şef al brigăzii fruntaşe, care este acuzată pe nedrept că ar fi furat cărbuni. De fapt, după cum scrie B. T. Rîpeanu, hoţii sunt „sabotori înrăiţi, desprinşi cu fapte criminale şi uneltind perfid pentru a zădărnici punerea în funcţiune a «încărcătorului mecanic», creaţie tehnologică autohtonă, după model sovietic”⁹. Pretextând că „e în joc prestigiul unei metode sovietice”, iar onoarea minei trebuie salvată, infamul inginer Panait (fost acţionar al societăţii care deţinea mina „pe vremea burjuilor”, cum ar spune bătrânul tată al lui Ionuţ) sugerează, ipocrit, o dezminţire din partea conducerii – propunere respinsă vehement de reprezentantul partidului, pentru care „onoarea se spală cu fapte cinstite”.

Fiindcă, vorba lui Mihail Sadoveanu, „soarele vine de la Răsărit”, o scrisoare primită de Ionuţ de la prietenul său Ivan Mihailov, miner la Donbas (în Ucraina de azi), aduce soluţia la problemele protagonistului privind inovaţia sa, care ar trebui să fie gata de Ziua Minerului. „La posibilitate asta nu ne-am gândit” şi „Din mare încurcătură ne-a scos”, constată Ionuţ, care exclamă entuziast: „Ce minunaţi prieteni sunt oamenii sovietici!”. Visul erolui este să facă, din Valea Jiului, un echivalent românesc al Donbasului sovietic.

Jean Mihail: Brigada lui Ionuţ (1954)

Răsună valea era filmat, în cea mai mare parte, în exterioare. În Brigada lui Ionuţ, interioarele sunt şi ele importante. În timp ce, la obişnuitele şedinţe de partid, masa prezidiului este aşezată sub portretele celor doi „mari bărboşi” germani, Marx şi Engels, şi ale celor doi „mari mustăcioşi” sovietici, Lenin şi Stalin, în birourile şi locuinţele personajelor apar şi portretele liderilor comunişti români, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza.

Două din titlurile de lucru ale filmului erau „Misiune de onoare” şi „Valea bucuriei”, explicabile prin următoarea replică sugestivă: „Partidul ne-a încredinţat nouă, minerilor, o misiune de onoare: să facem, din această fostă Vale a plângerii, o Vale a bucuriei”. În final, după ce a fost sunat şi felicitat personal de Gheorghiu-Dej, Ionuţ priveşte Valea Jiului, alături de iubita sa Irina, şi constată că, într-adevăr, valea a devenit una a bucuriei. În timp ce feţele tinerilor strălucesc în noapte, pe fundal se aude un cor care îi mulţumeşte Partidului.

În ceea ce priveşte receptarea Brigăzii lui Ionuţ, criticul şi istoricul B. T. Rîpeanu observă: „Chiar şi în epocă filmul este apreciat ca un eşec politic şi artistic, atrăgând asupra regizorului – fidel executant al indicaţiilor primite – «sancţiunea» unei pauze în activitate ce durează până în 1957”. Partidul nu era uşor de mulţumit…

[Partea a 2-a]

[Partea a 3-a]

[Partea a 4-a]