Poveștile feministe ale lui Jacques Rivette 2.


Vizionarea unui film mainstream durează, de regulă, două ore. Dacă depășește, spectatorului i se justifică pierderea timpului (și banii alocați distracției) prin mecanisme narative – i.e. narațiunea se extinde adăugând situații relevante intrigii, filmul este epic.



De pildă, zice Robin Wood în Narrative Pleasures: Two Films by Jacques Rivette, spectatorul n-ar obiecta lungimea Gone with the Wind sau a dramei The Deer Hunter. De ce? Pentru că este entertainingîntr-o manieră cu care ne-am obișnuit; pentru fiecare minut petrecut urmărind filmul, primim la schimb informații noi și relevante în evoluția personajelor sau acțiuni ale acestora. Și la fel este și cu o serie precum Stăpânul inelelor datorită narațiunii epice sau alte vizionări care presupun o durată lungă, cum ar fi serialele americane.

Jacques Rivette

Nu este aceeași situație cu filmele de peste trei ore ale lui Jacques Rivette, în care narațiunea e laxă, coordonatele spațio-temporale pot fi confuze, iar personajelor sunt tratate în cheie nepsihologizantă. Robin Wood pune obișnuința vizionării filmului mainstream pe obiceiurile consumatorului capitalist, care cere, în schimbul prețului pe bilet, să primească ceva valoros (staruri, efecte speciale, acțiune), în timp ce, completează el, filmele lui Rivette sunt, cu nerușinare, ieftine. În plus, cinemaul mainstream nu doar că livrează o poveste în structura familiară spectatorului, dar îi și confirmă valorile culturii majoritare în care s-a format – a patriarhatului.1 Criticul arată că Rivette folosește durata lungă tocmai ca mecanism de subminare a obiceiului capitalist de a viziona filmul, ca un angajament politic important. Rivette, ca și colegii săi de generație, era conștient de rolul pe care cultura îl are în asimilarea ideologiei de către individ.

Despre Céline et Julie vont en bateau (1974), Robin Wood spunea că este unul dintre cele mai pozitiv feministe afirmații pe care a făcut-o cinemaul. Filmul, cu o durată ce depășește puțin 3 ore, arată felul în care contextul socio-cultural influențează tipare de comportament și impune roluri sociale în funcție de sex. Povestit, filmul nu pare spectaculos pentru că narațiunea nu este fermecătoare în termeni convenționali (intrigă, evenimente, răsturnări de situații, evoluția personajelor) – de aceea și spectatorul simte durata altfel. Pe de o parte, structura narativă a filmului e provocată și de modul de producție: regizorul a lucrat la scenariu și a improvizat cu actorii situațiile pe care le-au dezvoltat în film (deși exista o schiță cu intențiile principale, iar până la filmare exista deja un scenariu). Vorbind despre încadraturile largi, Rivette spunea că întotdeauna vrea să vadă mai mult din mișcările actorului (să nu izoleze chipul de mișcarea mâinilor sau postura corpului, de pildă), că îl interesează mai mult ce se întâmplă cu actorii în situațiile respective (filmice) decât ce se întâmplă cu filmul. De fapt, îl interesa ce se întâmplă în timpul filmării și nu ce se întâmplă mai apoi cu produsul. Abstractizarea narațiunii e conferită, în filmele lui, de spiritul jucăuș al interpretărilor, dar și de experimentele narative pe care le face, care dinamizează ritmul la nivel formal și nu psihologizant (nu urmărește o evoluție dramatică). Céline et Julie… se desfășoară pe două planuri narative aparent ușor de identificat, prezent și trecut, trate diferit stilistic. Prezentul – care reprezintă firul narativ al întâlnirii accidentale și al amiciției dintre Céline și Julie – este presărat de incidente magice sau, cel puțin, neverosimile: de la cărțile de magie ale celor două, la secvențele de musical și spectacol de varieté, până la tipul de actorie, specific teatrului burlesc, al celor două actrițe, Juliet Berto (Céline) și Dominique Labourier (Julie). Elementele acestea conferă planului narativ din prezent o atmosferă ludică, sugerând și faptul că personajele feminine sunt libere. Nimic nu le blochează pe Céline și Julie; acțiunile lor nu sunt nici cauzale, nici determinate psihologic, iar narațiunea laxă imită, aici, relaxarea și independența personajelor feminine.

Jacques Rivette

Al doilea plan narativ se petrece doar în interiorul unei case, iar perioada temporală nu este specificată, deși se sugerează că e posibil ca acțiunea să se fi petrecut într-un trecut nu foarte îndepărtat (aproximativ cu 10-15 ani în urmă). Pe rând, Céline și Julie pătrund în casa respectivă, ca prin magie, și retrăiesc același moment, fiecare reluare arătându-le puțin mai mult din poveste și oferindu-le mai multe indicii despre cine ar fi putut omorî copilul. Aici, intriga, inspirată din două texte de-ale lui Henry James (The Other House și A Romance of Certain Old Clothes), e reprezentativă pentru un stil de viață (și o mentalitate) specifică sfârșitului de secol XIX/ început de secol XX. Personajele feminine de aici, Camille (Bulle Ogier) și Sophie (Marie-France Pisier), rivalizează pentru dragostea patriarhului casei, Olivier (Barbet Schroeder), un văduv a cărui soție l-a rugat, pe patul de moarte, să nu se recăsătorească cât trăiește fiica lor. Întreaga lor existență depinde de sentimentele acestui bărbat față de ele, iar soluția salvatoare, în cazul lor, ar fi moartea copilului. Scenaristic, refuzul lui Olivier de a se recăsători este motivat clasic, iar disperarea celor două femei e provocată de imposibilitatea de a atinge fericirea conjugală la care au fost învățate să aspire. Spre deosebire de structura ludică, bazată pe întâmplări, și deschisă a planului Céline-Julie, narațiunea Camille-Sophie este închisă. Diferența structurii narative e subliniată și prin alte mijloace – actorie, scenografie, mizanscenă, dialoguri și montaj –, care să formeze un alt mod narativ decât cel mainstream, dar și care să fie în concordanță cu ideologia filmului (aici, libertatea și independența femeilor).

Dacă Juliet Berto și Dominique Labourier își interpretează personajele într-o cheie burlescă, Bulle Ogier și Marie-France Pisier, rivalele din casa din trecut, sunt exagerat dramatice, rostind dialogurile afectat și folosind gesturi prețioase. Ambele stiluri de actorie sunt teatrale, dar efectele lor sunt diferite. Céline și Julie sunt dinamice și ludice, iar comicul lor contribuie la impresia de libertate din universul lor misterios. De asemenea, teatralitatea mai are, în cazul lor, funcția de a accentua lipsa de verosimilitate (specifică tuturor filmelor lui Rivette) și de a abstractiza narațiunea. Teatralitatea lui Ogier și Pisier, care joacă exagerat dramatic, blochează posibilitatea ca povestea, altfel clasică, să fie citită într-o cheie realistă; artificialitatea lor subminează regulile mainstream de vizionare: spectatorul nu se raportează la poveste prin empatie. (Momentele în care Céline și Julie rememorează experiența din casă, reprezintă un comentariu legat de obișnuința spectatorilor.)

Robin Wood observă că cele două planuri spațio-temporale ale filmului sunt construite pe opoziția a două cupluri feminine (heterosexuale, specifică el), fiecare reprezentând mentalitatea societății în privința statului femeilor. Norma le-a învățat pe Camille și pe Sophie că onorabilitatea și fericirea femeii e dependentă de bărbatul care o alege, iar frustrarea și neputința le blochează într-o gândire isterică ce poate justifica crima. Céline și Julie sunt relaxate cu  oportunitățile lor, fie că este vorba de o posibilă căsătorie sau de serviciu. Nu contează dacă le pierd, libertatea lor stăpânește narațiunea. Wood menționează că denunțarea mentalității opresive pentru femei, prin felul în care e conceput filmul, îl transformă într-un demers feminist.

Jacques Rivette

Rivette punctează mesajele ideologice la nivel formal și, de aceea, e posibil ca filmele lui să pară mai atractive estetic decât politice. Din punct de vedere al poveștilor, acțiunile lui Céline și Julie sunt impredictibile, față de Camille și Sophie, blocate într-o buclă temporală (ele mereu reiau aceeași secvență) așa cum sunt prinse într-o mentalitate patriarhală (fericirea lor depinde de soț). Apartamentul lui Julie e haotic, dar cumva spațios; casa lui Olivier, unde se petrece intriga, e izolată și claustrofobă. În casă, aparatul de filmat încadrează mai strâns pe personaje și este static, în timp ce pe C. și J. le filmează în cadre mai lungi și mișcarea de cameră e fluidă.

Céline et Julie vont en bateau mi se pare a fi cel mai feminist film de-al lui Jacques Rivette, dar elementele pe care le folosește aici sunt prezente și în filmele lui ulterioare, cu diverse variații. În a doua parte a filmografiei lui (așa cum a împărțit-o J. Rosenbaum), filmele lui sunt puțin mai narative (în sensul în care subiectul pare mai ușor de identificat), însă Rivette folosește aceleași mecanisme formale în realizarea lor. Robin Wood, argumentând parti pris-ul feminist al acestui film, amintește de privirea masculină, conceptul introdus de Laura Mulvey, și faptul că filmul poate fi feminist în momentul în care nu mai respectă normele narațiunii patriarhale. Formalismul lui Rivette face tocmai asta, anume subminează narațiunea patriarhală și oferă un alt mod de receptare din partea spectatorului.


1 Robin Wood, Sexual Politics and Narrative Film, editura Columbia University Press, New York, 1998